profii. acele persoane evanescente

[ un concurs de poezie aici.]
[ a apărut numărul pe mai al revistei Prăvălia Culturală - aici - unde găsiţi un text foarte bun al lui Mihai Dincă. ]
 
# ştiu că puteam să trăiesc şi fără să scriu asta, dar aici se încheie un capitol.
De la începutul anului şcolar, când s-a schimbat direcţiunea, mai toţi profii sunt cu morcovu' în cur pentru că sunt obligaţi să-şi facă treaba serios. Scandaluri, reclamaţii, inspecţii etc şamd etc şamd şamd. Poveste lungă, mi-ar fi necesare zile întregi s-o scriu. Ideea este că ei sunt total împotriva manifestărilor culturale pe care le organizează domnul director. În timpul fostei direcţiuni aşa ceva n-a existat, iar ceea ce a fost absolut revoltător e că nu au lăsat-o pe Elena Costea să-şi lanseze cartea; eu în locul ei i-aş fi umilit.
Cum aşa ceva? Un om normal la cap şi-ar dori să cunoască, să împărtăşească, să comunice, să chestii. Ori profii ăştia îşi asmut elevii pe director. Chiar nu vede nimeni cum încearcă să ne manipuleze?
Mâine va avea loc un eveniment pentru a celebra Ziua Europei, Ziua Independenţei României şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Micuţa Izi, profa de istorie, ponegreşte de câte ori i se oferă ocazia acţiunile întreprinse de director şi ne vorbeşte mereu despre frustrările ei şi despre cât de mult a învăţat ea (asta ne spune şi profa de română aproape la fiecare oră) şi cât de nefericiţi şi proşti suntem noi. Când ne zise despre ce se face mâine, eu fusei fermă: "Foarte bine!"; mă întrebă: "Ce spui, Roxana?", practic îmi oferii ocazia de a schimba ceea ce spusesem, dar repetai şi mai hotărâtă: "Foarte bine!". Crisu se întoarse zâmbind spre mine: "Acum eşti nesimţită?". "Da, sunt!". Iubesc să fiu nesimţită. Repet: iubesc să fiu nesimţită.
Plus că ne omoară în fiecare oră cu bacul. De parcă bacul ar fi scopul vieţii, mamele noastre au suportat durerile naşterii numai ca să avem noi ocazia să dăm examenul. De parcă bacul ar fi ofrandă supremă.
Şi mă mai scoate din sărite modul ăla în care profii fac pe şefii şi nu-ţi permit nimic, te jignesc în mai toate felurile posibile. Frate, eu sunt şefa voastră, voi sunteţi datori să-mi explicaţi tot ce nu înţeleg de una singură, să-mi răspundeţi la toate întrebările pe care le debitez, să aveţi răbdare, să mă faceţi să-mi placă de voi. La fel ca în comerţ - clientul nostru, stăpânul nostru! - că tot vorbeam cu Dorin despre cumpărătorii sfioşi.
Gata, nu mă mai enervez. Ceea ce era important şi voiam să subliniez este că nu îmi mai pasă de acest gen de profi, care nu se pot schimba. Când spun că nu-mi mai pasă, mă refer că deloc. Adică, dacă eu aş avea apă şi ei ar lua foc, aş bea apa aia în faţa lor. Trebuie să construim alţii noi care să ştie să ne răspundă la nevoi.
Îi iubesc tare pe cei trei profi din şcoala mea pe care mă pot baza, în care pot avea încredere, care sunt acolo mereu când am nevoie de ei, care îmi sunt prieteni înainte chiar de a-mi fi profesori. Cheia acestui succes? Acceptarea şi respectul reciproc! Pot pune rămăşag că relaţiile dintre noi vor continua mult după ce voi termina liceul. 
Could you be my man?