vineri, 23 octombrie 2015

tu chiar crezi că există viitor?

Eu chiar am aşteptat o continuare, după cum ziceam aici. Am rămas la ideea că este total nepotrivită coperta şi acum mă deranjează puţin şi titlul.
Mă tot întreb ce înălţime o avea personajul principal. Pentru că am impresia că am văzut-o de câteva ori pe stradă, în geamurile clădirilor de birouri. Era concentrată, în bocanci cu ţinte şi blugi scurţi, gata să iasă la război.
Urăsc berea.
Dacă nu mi-ar fi venit jumătate de minte la cap când am împlinit 18 ani, iar cealaltă jumătate n-ar fi ajuns vara trecută, sunt aproape sigură de faptul că volumele astea două m-ar fi trezit din prostie. Am uneori o plăcere morbidă de a-mi pune limite. Şi-mi dovedesc cât sunt de... proastă şi nu mă iert. Dar mă iartă alţii, îmi revin şi mai încerc o dată.
Eseul scris de Coco despre Vicky în ora de engleză m-a făcut şi pe mine să plâng, mi-am şters ochii cu mâneca hanoracului roz şi am citit mai departe, că na, să te ţină în suspans e una dintre cele mai mari calităţi ale lui Nemerovschi.
Mă găsiţi şi pe mine printre ultimele pagini ale volumului, deoarece scriitoarea a ataşat păreri ale cititorilor. Mă simt respectată, pe bune.

Îţi mulţumesc, Nemerovschi, că scrii cărţi mişto. Aş vrea să-ţi zic că te iubesc, dar ar fi de căcat. Aşa c-am să aştept să râdem împreună. Probabil pentru tot restul vieţii.

joi, 8 octombrie 2015

cum era să-l scuip pe unu' recalcitrant aseară.

 În general, suntem predispuşi să scriem/să vorbim despre lucrurile care ne enervează, ne supără. Ne place să ne plângem, iar optimiştii sunt consideraţi oameni slabi, nerealişti. Mie-mi place să observ.
Mă-ntorceam aseară, destul de târziu, de la facultate, că da, pentru cine nu ştie, sunt studentă în primul an la Jurnalism în acelaşi oraş în care-am crescut. Iubesc să merg pe jos, totuşi m-am urcat într-un autobuz pentru că era frig al naiba şi eu aveam doar un tricou pe mine şi deja tremurasem jumătate de zi. Mă-ntâlnesc cu o prietenă, nici n-apuc s-o salut, că începe lumea să se agite. Reuşesc de la înălţimea mea de 158 cm să văd că-i un tătăiţă leşinat. Autobuzul opreşte, doi bărbaţi (unul îmbrăcat bine, iar celălalt un tip de etnie care a şi dispărut în următorul minut) îl scot afară din mijlocul de transport şi sună la 112. Şoferul autobuzului stă locului, lângă tătăiţă cel aflat în suferinţă, până în momentul în care ambulanţa soseşte şi îl ia în primire, un gest pe care l-aş cataloga ca fiind unul dintre cele mai normale.
Ceea ce mai avea puţin şi mă făcea să-mi uit manierele de domnişoară a fost un tip undeva la 35-40 de ani, care-a început să urle că el plăteşte un abonament de transport, că nu are niciun rost să stea şoferul lângă un beţivan împuţit, că trebuie să ajungă la gară, că pierde trenul, că ce proşti suntem că stăm acolo şi nu reacţionăm la fel ca el. Amuzant este faptul că respectivul autobuz nici măcar nu trecea pe la gară, iar când i-am amintit acest lucru, un nene mustăcios aşezat pe scaun mi-a zis că-s nesimţită şi limbută. După 15 minute de scandal, a renunţat să mai ţipe şi a sunat un taxi. Mă-ntreb serios dacă avea aceeaşi părere în cazul în care i s-ar fi făcut lui rău.
Nu mă mai afectează de mult timp prostia şi ipocrizia semenilor, pentru că dacă ei nu vor să se schimbe, nimic şi nimeni nu poate face asta pentru ei.