vineri, 23 octombrie 2015

tu chiar crezi că există viitor?

Eu chiar am aşteptat o continuare, după cum ziceam aici. Am rămas la ideea că este total nepotrivită coperta şi acum mă deranjează puţin şi titlul.
Mă tot întreb ce înălţime o avea personajul principal. Pentru că am impresia că am văzut-o de câteva ori pe stradă, în geamurile clădirilor de birouri. Era concentrată, în bocanci cu ţinte şi blugi scurţi, gata să iasă la război.
Urăsc berea.
Dacă nu mi-ar fi venit jumătate de minte la cap când am împlinit 18 ani, iar cealaltă jumătate n-ar fi ajuns vara trecută, sunt aproape sigură de faptul că volumele astea două m-ar fi trezit din prostie. Am uneori o plăcere morbidă de a-mi pune limite. Şi-mi dovedesc cât sunt de... proastă şi nu mă iert. Dar mă iartă alţii, îmi revin şi mai încerc o dată.
Eseul scris de Coco despre Vicky în ora de engleză m-a făcut şi pe mine să plâng, mi-am şters ochii cu mâneca hanoracului roz şi am citit mai departe, că na, să te ţină în suspans e una dintre cele mai mari calităţi ale lui Nemerovschi.
Mă găsiţi şi pe mine printre ultimele pagini ale volumului, deoarece scriitoarea a ataşat păreri ale cititorilor. Mă simt respectată, pe bune.

Îţi mulţumesc, Nemerovschi, că scrii cărţi mişto. Aş vrea să-ţi zic că te iubesc, dar ar fi de căcat. Aşa c-am să aştept să râdem împreună. Probabil pentru tot restul vieţii.

joi, 8 octombrie 2015

cum era să-l scuip pe unu' recalcitrant aseară.

 În general, suntem predispuşi să scriem/să vorbim despre lucrurile care ne enervează, ne supără. Ne place să ne plângem, iar optimiştii sunt consideraţi oameni slabi, nerealişti. Mie-mi place să observ.
Mă-ntorceam aseară, destul de târziu, de la facultate, că da, pentru cine nu ştie, sunt studentă în primul an la Jurnalism în acelaşi oraş în care-am crescut. Iubesc să merg pe jos, totuşi m-am urcat într-un autobuz pentru că era frig al naiba şi eu aveam doar un tricou pe mine şi deja tremurasem jumătate de zi. Mă-ntâlnesc cu o prietenă, nici n-apuc s-o salut, că începe lumea să se agite. Reuşesc de la înălţimea mea de 158 cm să văd că-i un tătăiţă leşinat. Autobuzul opreşte, doi bărbaţi (unul îmbrăcat bine, iar celălalt un tip de etnie care a şi dispărut în următorul minut) îl scot afară din mijlocul de transport şi sună la 112. Şoferul autobuzului stă locului, lângă tătăiţă cel aflat în suferinţă, până în momentul în care ambulanţa soseşte şi îl ia în primire, un gest pe care l-aş cataloga ca fiind unul dintre cele mai normale.
Ceea ce mai avea puţin şi mă făcea să-mi uit manierele de domnişoară a fost un tip undeva la 35-40 de ani, care-a început să urle că el plăteşte un abonament de transport, că nu are niciun rost să stea şoferul lângă un beţivan împuţit, că trebuie să ajungă la gară, că pierde trenul, că ce proşti suntem că stăm acolo şi nu reacţionăm la fel ca el. Amuzant este faptul că respectivul autobuz nici măcar nu trecea pe la gară, iar când i-am amintit acest lucru, un nene mustăcios aşezat pe scaun mi-a zis că-s nesimţită şi limbută. După 15 minute de scandal, a renunţat să mai ţipe şi a sunat un taxi. Mă-ntreb serios dacă avea aceeaşi părere în cazul în care i s-ar fi făcut lui rău.
Nu mă mai afectează de mult timp prostia şi ipocrizia semenilor, pentru că dacă ei nu vor să se schimbe, nimic şi nimeni nu poate face asta pentru ei.

joi, 1 octombrie 2015

mi-au făcut reducere la avort, că era primul.



Tipă tânără în sutien, într-o cameră, pe jos, i se vede doar bustul.
Sunt aici, în camera asta, când întunecată, când luminoasă. Nu e geamul deschis. N-ajung la el. Mi-e greu să mă mişc. Mă doare. Mi-e frică. Nu vreau nimic. Nu mai vreau nimic. Poate că aveai totuşi să-mi spui ceva. Nu ştiu cum să aflu mesajul tău. Îl vreau. Mmm mă doare. Îmi plăcea să visez, dar uite că n-a avut niciun rost. Nu. Ăsta e primul lucru pe care trebuia să ţi-l spun. Că visurile sunt doar pentru excepţii, pentru cărţi, pentru short story-uri. Visurile nu te ajută. Visurile te distrug. Te omoară puţin câte puţin. Te agăţi de ele. Vrei să faci lucruri. Eşti entuziast. Te ia valu’. Îţi doreşti din ce în ce mai mult. Dorinţa te guvernează şi guvernul nu mai contează. Te lupţi, cu toată lumea şi cu toate armele. Deţii sensul vieţii şi cheia fericirii. Eşti tu, schimbarea. Eşti tu, puternic. Eşti un mercenar. Un amestec de supererou, luptător K1 şi înţelept antic cu rădăcini de faraon. Ai lumea ta. Dar înveţi să te-apleci. Să-i ridici şi pe alţii. Şi-apoi să dai cu ei de toţi pereţii. Şi-ţi notezi în jurnalul minţii să n-ai aşteptări, singura soluţie să nu fii dezamăgit asta e. Să n-ai aşteptări şi să fii indiferent. Să nu faci rău. Să te perfecţionezi. În orice secundă să crezi că poţi fi mai bun ca în cea anterioară. Să te arzi, dar s-o iei de la capăt cu uşurinţă. Să creezi imperii singur. Pe care să le dăruieşti. Dăruind vei dobândi. Când dai totul poţi să ceri totul. Să nu te limitezi. Chiar dacă greşeşti. Greşeala este un pas important. Unele greşeli va trebui să le repeţi, aşa-s de dulci şi de benefice. Să ţii minte că nu există definiţii. Definiţiile sunt pentru fraieri. Pentru oamenii care consumă fără reacţii. Care acceptă fără întrebări.
Off ce mă doare. Simt furnicături în picioare, sunt amorţite rău. Abia aştept să le mişc. O să treacă, o să treacă. Ştiu.
Când ai nevoie de sfaturi, caută în tine. Uită-te adânc în tine, ia o oglindă şi vorbeşte-ţi. Nu-ţi fie teamă. Eu... Of. Oooof. Cumva, nu ştiu cum, voi fi acolo mereu. Să nu crezi că eşti singur. Nu. Niciun moment. E o chestie pe care nu ştiu s-o explic. Poate pentru că nu o înţeleg. În fine, să fii tu. Asta e ce contează. Forţa şi originalitatea pot fi echivalente. Timpul tu îl decizi. Tu eşti şeful timpului. Tu îl controlezi, te joci cu el, îl sfărâmiţezi şi apoi formezi puzzle-ul.
De-aş putea măcar să deschid geamul ăla.
Să nu uit. La tine e adevărul. Tu deţii soluţiile.
Aaaaaaaaaah.
Nu ştiu ce să-ţi mai zic. Nu-mi plac comparaţiile şi sunt o diletantă. Poate lumea ta e mai bună ca lumea mea. Eu-s nemulţumită. Nesăbuită. Nesăbuită că am lăsat nemulţumirea să mi se aşeze pe genunchi şi când a zis că nu mai pleacă, am zis că-i ok. Mă obişnuisem aşa. Drogurile există. Pe bune. Sunt o drogată cu libertate şi realitate. La-nceput am luat doze mici. Dar mi-a plăcut şi-am continuat. Le-am mărit până am ajuns în situaţia asta. Nu mai am nimic. Mă am doar pe mine. Despre tine nu pot să spun că-mi aparţii, te-am scos. Redundanţa m-a distrus. Redundanţa altora că le-am îngăduit-o în porii mei. S-a extins ca o tumoră peste tot şi nu mai am loc nici să port o braţară.
Iertarea. Era să uit de iertare. Ier-ta-rea. Ieeeer-taaaa-reaaaa- Nici n-am ce să dezvolt despre iertare, de fapt.
Te-am plictisit?
Personajul aruncă o privire înspre picioarele ei, pline de sânge, cu un fetus între ele.
Mă mai doare puţin, dar am răbdare. N-am fugit niciodată de nimic. E ok. Da, e ok.
Adoarme pentru câteva minute.
Se trezeşte. Se ridică cu greu, merge la duş, se spală, se pune în genunchi şi face o rugăciune, merge la dulap, îşi ia câteva haine, se îmbracă. Ia telefonul şi formează, apoi vorbeşte:
Profa, ajung în câteva minute. Da, am anunţat. Sper să fie bine.
Închide telefonul.
Personajul merge în camera unde ţinuse monologul, iar în colţul opus şederii sale este un trepied cu o cameră de filmat. Ia camera de acolo, scoate cardul, aruncă o privire spre cer şi iese din apartament, coboară în faţa blocului, se urcă într-un taxi, care se opreşte în faţa unui clădiri pe care scrie „Facultatea de Teatru” (sau ceva asemănător).