Huh, viaţă, ai grijă: mai ai doar doi ani de concediu...

În timp ce scriu, fetele mele, Cristina şi Claudia, se îmbrăţişează pentru ultima dată cu familia şi se pregătesc să pornească înapoi cu maşina spre Italia. Pe Cristina n-o mai văzusem din septembrie anul trecut, iar pe Claudia de vreo patru ani. 4 ani!!!
Cele două C îmi sunt verişoare de gradul II - bunica mea paternă este soră cu bunica lor maternă. Din 2008, Cristina şi Alex, soţul ei, îmi sunt fraţi spirituali, ai mei dragi părinţi le sunt naşi. Că tot mă plângeam că n-am fraţi/surori.
De când au venit, am insistat întruna să petrec cât mai mult timp cu Claudia. Îmi era atât de dor de ea, poate şi pentru că ea e la fel ca mine. Independentă, curajoasă, nonconformistă, pregătită mereu pentru orice, amuzantă. Avem cam aceleaşi idei în general şi mai avem şi acelaşi grad de nebunie. Mi-a povestit despre cum erau profii pe vremea ei, a făcut acelaşi liceu. Era rockeriţă (acum are un stil personal bine definit cu influenţe rap), astfel încât, atunci când a terminat liceul şi a avut primul job, tatăl ei a dus-o la cumpărături să-şi ia nişte haine normale. Claudia munceşte de vreo cinci ani în Italia, se distrează cât poate de mult, merge aproape în fiecare week-end prin ţară să viziteze, îşi continuă studiile. De curând a fost în Franţa pentru a treia oară (prima oară a fost cu şcoala cu profa mea - a noastră - de franceză), i se făcuse dor de mirosul veşnic de parfumuri de pe Champs-Élysées. Fata asta cu o radicalitate peste medie face tot ce-i trece prin cap, trăieşte exact aşa cum vrea; visul ei este să călătorească, s-ar descurca oriunde în lume cu cele 6 limbi străine cunoscute la perfecţie. Aseară, când a plecat de la mine, nu ne mai dădeam drumul din braţe, voiam să opresc timpul în loc. Tata i-a zis că s-a ales cu o nouă soră mai mică. Şi pe bună dreptate. Număr orele până în august, când ne vedem din nou! :x
Şi, că tot e vremea când îmi declar iubirea, mi-e dor şi de Luiza. Un alt model pentru mine. Are aceleaşi trăsături ca ale Claudiei. Luiza a început din adolescenţă cu jurnalismul, a fost angajată la Gazeta de Sud. Apoi a urmat Facultatea de Jurnalism şi a plecat la New York, s-a mutat acolo - oh, da! viaţa la New York e cool - unde a mai făcut un Colegiu de Jurnalism. Lucrează la o companie de presă, face exact ceea ce îşi doreşte. Pentru ea nu există muncă, tot ceea ce face, face din maximă plăcere, tocmai de asta este într-o distracţie continuă. Îmi amintesc că, acum câţiva ani, am fost împreună la munte şi, pur şi simplu, începusem să mă comport ca ea, îi preluasem toate obiceiurile. Nu pot să uit nici imaginea camerei ei - avea cărţi peste tot, mereu îmi povestea câte ceva dintr-o carte. Luiza este omul-ştie-tot, atitudinea ei boemă te fascinează din prima secundă în care o vezi.
Claudia şi Luiza îşi văd visurile împlinite, îşi duc planurile până la capăt.

Când mă gândesc că mai am încă doi ani de şcoală, doi ani nenorociţi în care nu fac altceva decât să-mi cam pierd timpul şi să-mi tocesc nervii, îmi vine să plâng. Dar lasă, vine ea vremea mea... Am aşteptat 17 ani, ce o fi greu să mai suport încă doi? Huh, viaţă, ai grijă: mai ai doar doi ani de concediu...