M-a lovit o doamnă. Rău.

Îmi vedeam de treburile mele. Pe bune, stăteam cuminte în banca mea. Chiar dacă nu-mi băgasem nasu' unde nu-mi fierbe oala, m-a lovit o doamnă. Rău. Atât de rău, că de vineri seara stau cu ochii umflaţi. Pe doamna asta fatală, ce m-a făcut să zac un weekend prelungit, care m-a făcut să plâng de dureri şi să-mi doresc să-mi scriu testamentul, o cheamă răceală. Pe numele ei întreg Răceală Groaznică.
Cam asta se-ntâmplă când continui să mănânci jeleuri şi ciocolată în loc de mere verzi şi morcovi. Să bei Cola în loc de suc de portocale. Când continui să te-mbraci subţire. Şi te plângi la iubi că ce frig e, cu speranţa că te ia-n braţe să te-ncălzească. Dar el răspunde că te-a avertizat să-ţi iei câteva pulovere în plus şi vreo două perechi de ştrampi. Sau când preferi să te cerţi cu mama decât să te schimbi din fustă-n blugi.
Mi-a cam trecut. Nu mai am febră, decât din aia de cumpărături. Nu mă mai doare capul. Nu atât de tare. Dar tuşesc aproape cu aceeaşi frecvenţă cu care clipesc. Mă simt de parca-ş avea un gândac în gât. D-ăla care e căzut pe spate şi dă din craci în speranţa că revine la poziţia normală de mers. Şi mă gâdilă al naibii de tare cu crăcişorii.
Ca remedii, n-am ce să povestesc. Încă. Încerc de toate şi pe la vreo 94 de ani poate vă zic cu ce mi-e mai bine. Dar teamă mi-e că nici atunci nu le voi fi încercat pe toate.
Pa, vă pup. De fapt nu vă pup, că n-am chef să daţi vina pe mine că lipsiţi de la şcoală sau serviciu sau de la întâlnirile cu iubi.