"scriu ca să cresc mare"

Am cunoscut-o pe Cami Niţă când am luat amândouă premiul I pentru poezie la concursul de creaţie literară "Velivolantis", despre care am scris aici. Ne-am citit, că de văzut ne desparte distanţa Craiova-Drăgăşani, dar recuperăm noi... Copilul frumos îmi inspiră linişte, optimism şi siguranţă. Chiar dacă uneori fac eu pe dura, nu pot să rezist mult în rolul ăsta, că mă sugrumă emoţiile şi încep să fiu enervant de vreau-să-ştiu-tot-despre-tine.

Rox: În primul rând, mulţumesc că ai acceptat să dialogăm pentru bloguleţ.
Cami: Plăcerea e de partea mea.

Felicitări pentru cele trei premii I: poezie, proză şi polivalenţă la Festivalul Judeţean de Creaţie Artistică "Vâlcea Artistică". Cum e să iei atâtea premii I deodată?
Mulţumesc, Roxana! Pot spune că le percep ca pe nişte trepte ale evoluţiei mele. Mereu am fost ambiţioasă, nu să fiu cea mai bună, ci să mă auto-depăşesc. Să dau tot ce am mai bun. Îmi cunosc limitele, tocmai de aceea îmi doresc să trec de acea barieră inertă.

Cum te-ai apucat de scris?
E amuzant, niciodată nu m-am gândit serios că o să fac o aşa mare pasiune din scris. Scriam poezioare prin clasa a 3-a despre "Laboratorul lui Dexter", ori merii înfloriţi din grădina mea. În clasa a 8-a, chiar pe la sfârşitul anului şcolar, când era toată osteneala cu examenele, profa de română a venit cu un regulament de la un concurs de poezie. Ne-a pus să încercăm ceva, o creaţie, "ăştia mai tocilari la română". Am ajuns acasă, iar primul gând a fost să scornesc ceva de ochii profei. Prima mea poezie serioasă era un fel de proză în versuri. I-am arătat-o. Era cam gotică, în acea vreme eram prinsă în stilul rebel, ascultam rock supărat, metal, la greu. M-a înfluenţat. A zis că nu-i prea rău pentru început, să mai fac încă 9, pentru concursul respectiv erau necesare 10 poeme. În două zile le-am terminat. Am stat numai de ele. Cum le-am scris? Încuiată în cameră, după miezul nopţii (probabil nu voiam să mă tulbure ceva, să fiu doar eu cu gândurile mele). Toate cele zece poezii au fost exact de câte 2 pagini fiecare. Le-am trimis şi am luat menţiune. Ce e amuzant, e faptul că acel concurs este chiar cel la care am obţinut acum, după 2 ani, cele 3 premii întâi.

wow. Spectaculos început. Eşti norocoasă că ai avut o astfel de profă. Cu profa de la liceu cum te înţelegi?
Super! Trebuie să recunosc că este ca o a doua mamă pentru mine. În cei doi ani de liceu de până acum mi-a purtat atâta grijă, m-a susţinut, mi-a amintit mereu drumul pe care trebuie să o iau şi să nu mă abat de la el. Nu pot uita prima zi de liceu: prima întrebare pe care ne-a adresat-o a fost "E cineva din clasă care scrie?" eu am fost singura care a răspuns. De atunci, s-a ocupat foarte mult de mine, mi-a împrumutat muuulte cărţi, mi-a împrumutat "virusul" lecturii. Acum, nici că mai vreau să scap de el! Totuşi, eram încă în acea perioadă a schimbărilor, îmi căutam stilul. Prima realizare a fost când am câştigat premiul I la poezie la concursul "Ex-libris". A fost atât de mândră de mine! Iar eu eram uimită! Când am primit vestea m-a cuprins o timiditate paralizantă ca o haină îmbrăcată pe dos.

 O relaţie exemplu. A propos, acum ce citeşti? Din scriitorii români contemporani cine-ţi place şi de ce?
Îmi place Simona Popescu! Pentru că citind "Exuvii" pur şi simplu, m-am regăsit pe mine. Sau mai bien spus, copilul din mine. Prin Simona Popescu am experimentat dorinţa de a cunoaşte măcar un mal sigur al sufletului înfricoşător de incert. Cu fiecare pagină cu care înaintam, preocuparea alegră a minţii mele căuta, descoperea, născocea. A avut un mare impact asupra mea şi asupra viziunilor mele. După ce am terminat cartea, mi-a lăsat un aer nehotărât şi provizor, ca la o schimbare de anotimp, nu ştiu cum şi de ce.
M-ai întrebat ce citesc acum; ei bine, de curând am terminat "În căutarea oii fantastice" de Haruki Murakami, pur şi simplu fascinant! Are un stil aparte, intenţionez să citesc tot ce a publicat, dar ca să revenim în sfera creaţiilor de literatură română contemporană, o să spun că urmează să ctesc "Toate bufniţele" de Filip Florian.

Eu am citit romanul "Băiuţeii" al lui Filip Florian, scris împreună cu fratele său, Matei Florian, de asemenea scriitor. E foarte bun, recomand. Şi felul în care îmbină ei poezia cu proza e fascinant.
Sunt şi mai curioasă acum.

Ce te inspiră?
Tot ce mişcă în jurul meu. Dar totul este filtrat şi prelucrat în mintea mea. Fiecare gest, fiecare obiect îmi oferă o perspectivă de zeci de planuri sufleteşti, pe care le descopăr pe rând şi subit, ca priveliştile în munţi, la cotiturile drumurilor abrupte. Dar de multe ori înfăţişez lumea umană în cea animală sau vegetală, ca în poezia "Suntem furnici cu aripi pestriţe", ori în proză "Frunza cu ochi, dinţi şi picioare", "Dacă aş fi o păpădie"...

De când ne-am cunoscut îţi urmăresc blogul "Devreme să strălucim!" - ador titlul. Cum ţi-a venit ideea să ţii un jurnal virtual în care să-ţi expui trăirile?
Mă bucur tare mult! Cum să spun, am simţit că scrisul mă eliberează, scriu ca să cresc mare. Când eram mică, eram foarte tăcută. Poate încă mai sunt, nu mă declar o mare gălăgioasă, sunt poate prea liniştită. Dar cu toate astea, îmi expun gândurile în faţa multor oameni. Am vrut într-adevăr să fie un jurnal virtual, pe vremea când l-am conceput nu aveam prea mulţi cititori şi deci, ce ar fi fost un carneţel, ce ar fost o pagină pe Internet, hm, cam acelaşi lucru. Apoi, m-am trezit dând sfaturi. Pur şi simplu. Mi-a încolţit ideea de a le arăta şi celor ce mă urmăresc că sunt lucruri în viaţă de care chiar se pot bucura, fără să plătească ceva. Fiindcă locuiesc la ţară, m-am putut bucura din plin de tot ce e mai frumos lăsat de Dumnezeu pe pământ. M-am gândit adesea: ce ciudat că oamenii nu-şi pot confirma existenţa decât prin simpla urmărire a acelor de ceasornic! Aşa a apărut şi noul titlu al blogului "Devreme să strălucim", am creat pentru mine şi pentru toţi cei ce aruncă o ocheadă pe bloguleţ un spaţiu în care să ne bucurăm împreună de tot ce-i pur, de arta frumosului. Gândurile pe care le aştern sunt ca fluturii:tac, ei sunt aplauzele florilor.

"scriu ca să cresc mare". Mă faci să nu mai am cuvinte... Cât despre locuitul la ţară, iubesc să merg acolo. E aşa linişte şi totul e natural, vine de la sine...
Te încarcă cu de toate. Sunt sigură că dacă aş fi locuit în mediul urban, aş fi fost o cu totul altă persoană. Meleagurile pe care am crescut, oamenii pe care i-am cunoscut, toate fac parte din puzzle-ul din care sunt compusă. Chiar acum mă văd cu ochii minţii ţinând în mâna dreaptă toate experienţele.

Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta? Dar una neobişnuită?
La prima întrebare îţi pot răspunde cu această postare: http://fallenindreamm.wordpress.com/2013/01/08/o-zi-obisnuita-cu-mine/ O zi neobişnuită, însă, nu ştiu cât de mult diferă. O să dau câteva exemple: să întâlnesc un om nou cu care să împărtăşesc impresii, simple lucruri despre noi înşine, să purtăm discuţii depre modul în care fiecare dintre noi percepe viaţa cu tumulturile sale, ar fi de ajuns să îmi însenineze acea zi şi să-mi facă inima să bată la unison cu a lui. (mă refer la persoane de ambele genuri) Sau să mă trezesc în zori, să nu vorbesc cu nimeni în acea zi, să fiu doar eu şi cu mine, să plec pe nesimţite de acasă, să mă refugiez pe un câmp alături de un căţel de-al meu care să-mi ţină tovărăşie şi să-mi mai arunce din când în când câte o privire întrebătoare. Când mă simt eliberată până-n străfunduri privind apa clipocind din vreo băltoacă, când mi se oferă şansa de păşi în locuri necunoscute, de a cunoaşte noi culturi. De fapt, mi-aş dori ca întreaga mea viaţă să fie o călătorie: există tot felul de oraşe pe lumea asta. Fiecare are trăsăturile lui specifice, de neînţeles şi asta mă fascinează. Din acest motiv îmi doresc să-mi petrec cea mai mare parte din timp străbătându-le.

Că tot aminteşti de călătorii... Ştiu că îţi doreşti mult să ajungi în Japonia. Explică-mi, te rog, care-i faza cu "sindromul Japonia"? Eu o iau ca pe o modă. Majoritatea adolescentelor pe care le cunosc vor în Japonia. Sunt singură pe aici care vrea în Africa la triburi?
Haha! Nu ştiu care-i treaba cu celelalte adolescente pe care le-ai cunoscut tu, dar eu am dorinţa asta avidă de vreo 5 ani, mai exact din clasa a 5a. Totul a început cu acele anime-uri, printre care şi faimosul "Naruto" după care eram pur şi simplu înnebunită. Ai fi râs cu hohote dacă m-ai fi văzut cum executam jutsuri, sau îmi puneam pietre în şosete şi o luam la fugă ca să fiu rapidă ca şi Lee, ori după ce am văzut anime-ul de acrobaţie "Kaleido Stage", peste tot m-ai fi putut zări ca barza-ntr-un picior, ori făcând salturi peste tot ce-mi ieşea în cale. Din el am reţinut un motto care mă motivează şi în ziua de azi: "Visele-mi sunt aripi şi cu ele zbor spre cer!". După toată febra anime-urilor, care a durat destul, nu am renunţat la ele, doar că au apărut alte priorităţi în viaşa mea, iar timpul nu iartă pe nimeni, m-am interesat mai mult în constă mai exact aceste producţii japoneze. Tot ce a urmat apoi a fost o continuă explorare şi fascinaţie în tot ce ţine de Japonia: muzică, oameni, cultură, tradiţii, obiceiuri. M-au impresionat enorm! Şi tot scormonind, mi-am găsit şi acea parte zen. Tot o să spun, cândva voi ajunge cu adevărat în Japonia! Cât despre tine şi dorinţa ta de a cunoaşte triburile Africii, nu ştiu ce să spun, mereu mi s-au părut interesanţi şi bizari în acelaşi timp urmărindu-i în documentarele de pe Discovery. Sper să ajunci acolo, dacă îţi doreşti cu adevărat.

Cami, am milioane de întrebări pentru tine, dar cred că acum ar trebui să mă opresc. Tu mai ai de muncă la proiectul pentru antreprenorială... O poezie pentru final?

Câteodată

am venit pe lume ca o castană
şi m-am cuibărit în vraf de frunze,
am înmugurit
şi-am simţit în miez
fierbinţeala cărnii.
Am biruit, am fărămiţat desfătări,
potrivnic am ispitit
amar şi sălbatic.

Pluteeesc, plutesc,
iar norii-s buni şi tulburi
câteodată
ca nişte gânduri rotunde
se duc şi vin, se duc
în pământ cu aburi calzi
încotro? de unde?

Mi se pare mie, ori
eu am venit pe lume
să dorm în straturi?
Ori ca o dimineaţă
caldă de primăvară
sprijinită-n coate
de-atâta „vai, vai!”

Adresa blogului Cameliei este : http://fallenindreamm.wordpress.com/. Pagina de Facebook a blogului său este aici. Pagina de Facebook a blogului meu este aici. Daţi-ne like pentru a putea fi la curent cu evoluţia noastră. Îmbrăţişări pentru toată lumea!