Gunnar Huttunen, supranumit Kunnari de către săteni, vine după război în sat, cumpără vechea moară şi o pune în funcţiune. Ca un adolescent întârziat, acesta trece rapid de la o extremă la alta: acum e fericit, iar în a doua secundă devine mohorât sau nervos. Când acumulează cantitatea maximă de emoţii & trăiri pe care le poate suporta, se descarcă prin urlete. Urlă, nu numai la lună. Fizicul său se potriveşte perfect cu temperamentul coleric, fiind înalt, puternic, cu braţe vânjoase.
Oamenii nu-şi pot răpi din timpul în care contemplă banalitatea, pentru a-l înţelege, deşi el face efortul de a comunica la nivelul lor, şi îl trimit la spitalul de nebuni, de unde, cu ajutorul unui coleg de cameră care mimase nebunia ca să nu meargă în război, evadează. Revine în sat şi toată lumea se află pe urmele lui. Îşi face doi prieteni: poliţistul şi poştaşul. Are o relaţie de dragoste scurtă cu consiliera horticolă, Sanelma, care îi îngrijeşte grădina cu legume. Cei trei îl ajută să supravieţuiască în pădure, unde se ascunde. În cele din urmă este prins şi trimis înapoi la spitalul de nebuni, împreună cu poliţistul Portimo, însă scapă pe drum şi se refugiază undeva, descurcându-se amândoi după puteri.
În sat, Sanelma se mută la soţia poliţistului, gospodărindu-se împreună. Câinele lor pleacă în pădure, se împrieteneşte cu un lup şi urlă la lună. Volumul se încheie cu părerea sătenilor despre urletele câinelui şi ale lupului: "Într-un fel, Huttunen urla mai natural!".
Veţi descoperi în personajul principal un monument de cinste, hărnicie, onestitate. Întâmplările prin care trece în limitata perioadă prezentată în roman descoperă un om sensibil, ce merge pe drumul încercărilor spre mai bine.
Huttunen reprezintă exact genul de bărbat de care m-aş putea îndrăgosti, deci să las deschisă opţiunea de a mă muta în Finlanda...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu