cărţi de citit - 64

. " Morarul care urla la lună " de Arto Paasilinna .

Îi mulţumesc doamnei Drăghici că mi-a scos-o în cale; acum cartea se află în topul preferinţelor mele.
Gunnar Huttunen, supranumit Kunnari de către săteni, vine după război în sat, cumpără vechea moară şi o pune în funcţiune. Ca un adolescent întârziat, acesta trece rapid de la o extremă la alta: acum e fericit, iar în a doua secundă devine mohorât sau nervos. Când acumulează cantitatea maximă de emoţii & trăiri pe care le poate suporta, se descarcă prin urlete. Urlă, nu numai la lună. Fizicul său se potriveşte perfect cu temperamentul coleric, fiind înalt, puternic, cu braţe vânjoase.
Oamenii nu-şi pot răpi din timpul în care contemplă banalitatea, pentru a-l înţelege, deşi el face efortul de a comunica la nivelul lor, şi îl trimit la spitalul de nebuni, de unde, cu ajutorul unui coleg de cameră care mimase nebunia ca să nu meargă în război, evadează. Revine în sat şi toată lumea se află pe urmele lui. Îşi face doi prieteni: poliţistul şi poştaşul. Are o relaţie de dragoste scurtă cu consiliera horticolă, Sanelma, care îi îngrijeşte grădina cu legume. Cei trei îl ajută să supravieţuiască în pădure, unde se ascunde. În cele din urmă este prins şi trimis înapoi la spitalul de nebuni, împreună cu poliţistul Portimo, însă scapă pe drum şi se refugiază undeva, descurcându-se amândoi după puteri.
În sat, Sanelma se mută la soţia poliţistului, gospodărindu-se împreună. Câinele lor pleacă în pădure, se împrieteneşte cu un lup şi urlă la lună. Volumul se încheie cu părerea sătenilor despre urletele câinelui şi ale lupului: "Într-un fel, Huttunen urla mai natural!".  
Veţi descoperi în personajul principal un monument de cinste, hărnicie, onestitate. Întâmplările prin care trece în limitata perioadă prezentată în roman descoperă un om sensibil, ce merge pe drumul încercărilor spre mai bine. 
Huttunen reprezintă exact genul de bărbat de care m-aş putea îndrăgosti, deci să las deschisă opţiunea de a mă muta în Finlanda...
Aş pune cartea pe lista : mori prost, dacă nu citeşti...

the eighth grade exam

Vară-mea Ani a încheiat clasa cu numărul opt. Trebuie s-o laud că a luat la examene note mari: 10 la mate şi 9,50 la română. Media ei de intrare la liceu este de 9,82, deci e şmecheră de şmecheră mafioată că o să intre exact acolo unde îşi doreşte: la Buzeşti, la profil de ştiinţe sociale.
Şi acum hai cu băuturaaaa... :P

paranteză, parantezăăăăăă

Deja a trecut o săptămână din preţioasa vacanţă şi mă simt de parcă aş fi fost în vacanţă de secole. Fuckin', sunt aşa adaptabilă, de când mă ştiu - şi mă ştiu de ceva vreme - am reuşit să pliez totul pe personalitatea mea, s-o fac în stilul meu.
Tocmai am terminat de citit "Pasărea spin" de Colleen McCullough şi nu înţeleg ceva: de ce un bărbat în toată firea ar creşte o fetiţă, ar fi sprijinul unei adolescente, pentru a crea femeia de care să se îndrăgostească şi pe care să o iubească necondiţionat & nelimitat pentru tot restul vieţii? de ce? Sunt incapabilă să înţeleg un astfel de bărbat. Vreau să spun că o cunoaşte pe tipa respectivă de când s-a născut, îi ştie reacţiile, modul de a gândi, totul... Nu prea mai are ce să-i ofere. Pe de altă parte, nici pe tipă n-o înţeleg. Eu nu m-aş putea îndrăgosti de cineva care m-a crescut, m-aş simţi jenată de toate momentele când "eram mică şi proastă", de faptul că mi-ar şti circa toate dedesubturile. Bine, o îndrăgosteală prostească din aia de adolescentă pe care o ştii doar tu nu se pune. Însă eu nu-s capabilă nici de aia. Iubesc toate persoanele pe care le cunosc, în felul meu, dar le iubesc (cum zicea Paler în "Avem timp" : "Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu/Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul."). 
Până la următoarea paranteză vă las cu imnurile verii:

noapte tânără

 http://www.youtube.com/watch?v=cD-XrCUITas

naşu' şi ouăle de Paşti

Am văzut ouă roşii prin bucătărie şi mi-am amintit de ceea ce a făcut naşu' de Paşti când era mic: a luat lada cu ouă roşii, s-a ascuns sub masă şi a organizat bătăi între ouă pe principiul: doar cel mai bun va câştiga, astfel că a mai rămas cu unul singur nespart. Apoi a ieşit cu el afară să ciocnească cu prietenii şi la prima (dovedindu-se singura) ciocnire oul său s-a spart.
O altă întâmplare memorabilă cu naşu' a fost când ai mei abia se mutaseră într-un apartament şi cineva nu voia să-i ajute cu o chestie. A venit naşu' în vizită, ei s-au plâns de faza aia, iar el a luat telefonul şi i-a pus să formeze numărul, a sunat şi s-a recomandat "Manolescu de la Procuratură", deşi nu avea nicio legătură cu numele-persoana-funcţia, urmarea fiind că ai mei au fost trataţi impecabil.
P.S.: Şi pentru toţi cei care m-au întrebat în ultimele două luni dacă bărbatul din poza de pe ecranul mobilului meu este tata vine răspunsul: da, el e tatăl meu spiritual. Ce ciudat, dacă mă gândesc bine sunt soră cu ai mei, având în vedere că pe ei naşu' i-a cununat şi pe mine botezat.
P.S. 2: Ia ascultaţi aici o melodie frumoasă despre Roxana, "Roxana-bomboana, se miră lumea de ea!" Adevăr grăieşti, Măria Ta Florin Salam :))

"scriu ca să cresc mare"

Am cunoscut-o pe Cami Niţă când am luat amândouă premiul I pentru poezie la concursul de creaţie literară "Velivolantis", despre care am scris aici. Ne-am citit, că de văzut ne desparte distanţa Craiova-Drăgăşani, dar recuperăm noi... Copilul frumos îmi inspiră linişte, optimism şi siguranţă. Chiar dacă uneori fac eu pe dura, nu pot să rezist mult în rolul ăsta, că mă sugrumă emoţiile şi încep să fiu enervant de vreau-să-ştiu-tot-despre-tine.

Rox: În primul rând, mulţumesc că ai acceptat să dialogăm pentru bloguleţ.
Cami: Plăcerea e de partea mea.

Felicitări pentru cele trei premii I: poezie, proză şi polivalenţă la Festivalul Judeţean de Creaţie Artistică "Vâlcea Artistică". Cum e să iei atâtea premii I deodată?
Mulţumesc, Roxana! Pot spune că le percep ca pe nişte trepte ale evoluţiei mele. Mereu am fost ambiţioasă, nu să fiu cea mai bună, ci să mă auto-depăşesc. Să dau tot ce am mai bun. Îmi cunosc limitele, tocmai de aceea îmi doresc să trec de acea barieră inertă.

Cum te-ai apucat de scris?
E amuzant, niciodată nu m-am gândit serios că o să fac o aşa mare pasiune din scris. Scriam poezioare prin clasa a 3-a despre "Laboratorul lui Dexter", ori merii înfloriţi din grădina mea. În clasa a 8-a, chiar pe la sfârşitul anului şcolar, când era toată osteneala cu examenele, profa de română a venit cu un regulament de la un concurs de poezie. Ne-a pus să încercăm ceva, o creaţie, "ăştia mai tocilari la română". Am ajuns acasă, iar primul gând a fost să scornesc ceva de ochii profei. Prima mea poezie serioasă era un fel de proză în versuri. I-am arătat-o. Era cam gotică, în acea vreme eram prinsă în stilul rebel, ascultam rock supărat, metal, la greu. M-a înfluenţat. A zis că nu-i prea rău pentru început, să mai fac încă 9, pentru concursul respectiv erau necesare 10 poeme. În două zile le-am terminat. Am stat numai de ele. Cum le-am scris? Încuiată în cameră, după miezul nopţii (probabil nu voiam să mă tulbure ceva, să fiu doar eu cu gândurile mele). Toate cele zece poezii au fost exact de câte 2 pagini fiecare. Le-am trimis şi am luat menţiune. Ce e amuzant, e faptul că acel concurs este chiar cel la care am obţinut acum, după 2 ani, cele 3 premii întâi.

wow. Spectaculos început. Eşti norocoasă că ai avut o astfel de profă. Cu profa de la liceu cum te înţelegi?
Super! Trebuie să recunosc că este ca o a doua mamă pentru mine. În cei doi ani de liceu de până acum mi-a purtat atâta grijă, m-a susţinut, mi-a amintit mereu drumul pe care trebuie să o iau şi să nu mă abat de la el. Nu pot uita prima zi de liceu: prima întrebare pe care ne-a adresat-o a fost "E cineva din clasă care scrie?" eu am fost singura care a răspuns. De atunci, s-a ocupat foarte mult de mine, mi-a împrumutat muuulte cărţi, mi-a împrumutat "virusul" lecturii. Acum, nici că mai vreau să scap de el! Totuşi, eram încă în acea perioadă a schimbărilor, îmi căutam stilul. Prima realizare a fost când am câştigat premiul I la poezie la concursul "Ex-libris". A fost atât de mândră de mine! Iar eu eram uimită! Când am primit vestea m-a cuprins o timiditate paralizantă ca o haină îmbrăcată pe dos.

 O relaţie exemplu. A propos, acum ce citeşti? Din scriitorii români contemporani cine-ţi place şi de ce?
Îmi place Simona Popescu! Pentru că citind "Exuvii" pur şi simplu, m-am regăsit pe mine. Sau mai bien spus, copilul din mine. Prin Simona Popescu am experimentat dorinţa de a cunoaşte măcar un mal sigur al sufletului înfricoşător de incert. Cu fiecare pagină cu care înaintam, preocuparea alegră a minţii mele căuta, descoperea, născocea. A avut un mare impact asupra mea şi asupra viziunilor mele. După ce am terminat cartea, mi-a lăsat un aer nehotărât şi provizor, ca la o schimbare de anotimp, nu ştiu cum şi de ce.
M-ai întrebat ce citesc acum; ei bine, de curând am terminat "În căutarea oii fantastice" de Haruki Murakami, pur şi simplu fascinant! Are un stil aparte, intenţionez să citesc tot ce a publicat, dar ca să revenim în sfera creaţiilor de literatură română contemporană, o să spun că urmează să ctesc "Toate bufniţele" de Filip Florian.

Eu am citit romanul "Băiuţeii" al lui Filip Florian, scris împreună cu fratele său, Matei Florian, de asemenea scriitor. E foarte bun, recomand. Şi felul în care îmbină ei poezia cu proza e fascinant.
Sunt şi mai curioasă acum.

Ce te inspiră?
Tot ce mişcă în jurul meu. Dar totul este filtrat şi prelucrat în mintea mea. Fiecare gest, fiecare obiect îmi oferă o perspectivă de zeci de planuri sufleteşti, pe care le descopăr pe rând şi subit, ca priveliştile în munţi, la cotiturile drumurilor abrupte. Dar de multe ori înfăţişez lumea umană în cea animală sau vegetală, ca în poezia "Suntem furnici cu aripi pestriţe", ori în proză "Frunza cu ochi, dinţi şi picioare", "Dacă aş fi o păpădie"...

De când ne-am cunoscut îţi urmăresc blogul "Devreme să strălucim!" - ador titlul. Cum ţi-a venit ideea să ţii un jurnal virtual în care să-ţi expui trăirile?
Mă bucur tare mult! Cum să spun, am simţit că scrisul mă eliberează, scriu ca să cresc mare. Când eram mică, eram foarte tăcută. Poate încă mai sunt, nu mă declar o mare gălăgioasă, sunt poate prea liniştită. Dar cu toate astea, îmi expun gândurile în faţa multor oameni. Am vrut într-adevăr să fie un jurnal virtual, pe vremea când l-am conceput nu aveam prea mulţi cititori şi deci, ce ar fi fost un carneţel, ce ar fost o pagină pe Internet, hm, cam acelaşi lucru. Apoi, m-am trezit dând sfaturi. Pur şi simplu. Mi-a încolţit ideea de a le arăta şi celor ce mă urmăresc că sunt lucruri în viaţă de care chiar se pot bucura, fără să plătească ceva. Fiindcă locuiesc la ţară, m-am putut bucura din plin de tot ce e mai frumos lăsat de Dumnezeu pe pământ. M-am gândit adesea: ce ciudat că oamenii nu-şi pot confirma existenţa decât prin simpla urmărire a acelor de ceasornic! Aşa a apărut şi noul titlu al blogului "Devreme să strălucim", am creat pentru mine şi pentru toţi cei ce aruncă o ocheadă pe bloguleţ un spaţiu în care să ne bucurăm împreună de tot ce-i pur, de arta frumosului. Gândurile pe care le aştern sunt ca fluturii:tac, ei sunt aplauzele florilor.

"scriu ca să cresc mare". Mă faci să nu mai am cuvinte... Cât despre locuitul la ţară, iubesc să merg acolo. E aşa linişte şi totul e natural, vine de la sine...
Te încarcă cu de toate. Sunt sigură că dacă aş fi locuit în mediul urban, aş fi fost o cu totul altă persoană. Meleagurile pe care am crescut, oamenii pe care i-am cunoscut, toate fac parte din puzzle-ul din care sunt compusă. Chiar acum mă văd cu ochii minţii ţinând în mâna dreaptă toate experienţele.

Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta? Dar una neobişnuită?
La prima întrebare îţi pot răspunde cu această postare: http://fallenindreamm.wordpress.com/2013/01/08/o-zi-obisnuita-cu-mine/ O zi neobişnuită, însă, nu ştiu cât de mult diferă. O să dau câteva exemple: să întâlnesc un om nou cu care să împărtăşesc impresii, simple lucruri despre noi înşine, să purtăm discuţii depre modul în care fiecare dintre noi percepe viaţa cu tumulturile sale, ar fi de ajuns să îmi însenineze acea zi şi să-mi facă inima să bată la unison cu a lui. (mă refer la persoane de ambele genuri) Sau să mă trezesc în zori, să nu vorbesc cu nimeni în acea zi, să fiu doar eu şi cu mine, să plec pe nesimţite de acasă, să mă refugiez pe un câmp alături de un căţel de-al meu care să-mi ţină tovărăşie şi să-mi mai arunce din când în când câte o privire întrebătoare. Când mă simt eliberată până-n străfunduri privind apa clipocind din vreo băltoacă, când mi se oferă şansa de păşi în locuri necunoscute, de a cunoaşte noi culturi. De fapt, mi-aş dori ca întreaga mea viaţă să fie o călătorie: există tot felul de oraşe pe lumea asta. Fiecare are trăsăturile lui specifice, de neînţeles şi asta mă fascinează. Din acest motiv îmi doresc să-mi petrec cea mai mare parte din timp străbătându-le.

Că tot aminteşti de călătorii... Ştiu că îţi doreşti mult să ajungi în Japonia. Explică-mi, te rog, care-i faza cu "sindromul Japonia"? Eu o iau ca pe o modă. Majoritatea adolescentelor pe care le cunosc vor în Japonia. Sunt singură pe aici care vrea în Africa la triburi?
Haha! Nu ştiu care-i treaba cu celelalte adolescente pe care le-ai cunoscut tu, dar eu am dorinţa asta avidă de vreo 5 ani, mai exact din clasa a 5a. Totul a început cu acele anime-uri, printre care şi faimosul "Naruto" după care eram pur şi simplu înnebunită. Ai fi râs cu hohote dacă m-ai fi văzut cum executam jutsuri, sau îmi puneam pietre în şosete şi o luam la fugă ca să fiu rapidă ca şi Lee, ori după ce am văzut anime-ul de acrobaţie "Kaleido Stage", peste tot m-ai fi putut zări ca barza-ntr-un picior, ori făcând salturi peste tot ce-mi ieşea în cale. Din el am reţinut un motto care mă motivează şi în ziua de azi: "Visele-mi sunt aripi şi cu ele zbor spre cer!". După toată febra anime-urilor, care a durat destul, nu am renunţat la ele, doar că au apărut alte priorităţi în viaşa mea, iar timpul nu iartă pe nimeni, m-am interesat mai mult în constă mai exact aceste producţii japoneze. Tot ce a urmat apoi a fost o continuă explorare şi fascinaţie în tot ce ţine de Japonia: muzică, oameni, cultură, tradiţii, obiceiuri. M-au impresionat enorm! Şi tot scormonind, mi-am găsit şi acea parte zen. Tot o să spun, cândva voi ajunge cu adevărat în Japonia! Cât despre tine şi dorinţa ta de a cunoaşte triburile Africii, nu ştiu ce să spun, mereu mi s-au părut interesanţi şi bizari în acelaşi timp urmărindu-i în documentarele de pe Discovery. Sper să ajunci acolo, dacă îţi doreşti cu adevărat.

Cami, am milioane de întrebări pentru tine, dar cred că acum ar trebui să mă opresc. Tu mai ai de muncă la proiectul pentru antreprenorială... O poezie pentru final?

Câteodată

am venit pe lume ca o castană
şi m-am cuibărit în vraf de frunze,
am înmugurit
şi-am simţit în miez
fierbinţeala cărnii.
Am biruit, am fărămiţat desfătări,
potrivnic am ispitit
amar şi sălbatic.

Pluteeesc, plutesc,
iar norii-s buni şi tulburi
câteodată
ca nişte gânduri rotunde
se duc şi vin, se duc
în pământ cu aburi calzi
încotro? de unde?

Mi se pare mie, ori
eu am venit pe lume
să dorm în straturi?
Ori ca o dimineaţă
caldă de primăvară
sprijinită-n coate
de-atâta „vai, vai!”

Adresa blogului Cameliei este : http://fallenindreamm.wordpress.com/. Pagina de Facebook a blogului său este aici. Pagina de Facebook a blogului meu este aici. Daţi-ne like pentru a putea fi la curent cu evoluţia noastră. Îmbrăţişări pentru toată lumea!

mica (aproape inexistenta) mea experienţă cu televiziunea

Mi-ar plăcea să fiu moderator tv şi asta este cam aiurea, dacă luăm în considerare că privesc la tv foarte rar.
Am participat în mod direct o singură dată la o emisiune, deşi am fost invitată la mai multe - varianta 1: copil tembel care nu ştie să profite de orice şansă şi varianta 2: îmi permit luxul/aroganţa de a refuza.
28 septembrie 2012, vineri. Eram la şcoală şi m-a sunat Anca Pospai-Dindirică să-mi propună să mă duc la matinalul de luni dimineaţă. Am acceptat. Cornel Mihai Ungureanu şi Ionuţ Pătularu au fost ceilalţi invitaţi. Am intrat în direct nemachiată, că tipa de la machiaj era bolnavă şi nu m-am gândit să-mi iau de acasă cosmetice. Am vorbit despre cultură, tineri, şcoală; cei doi prezentatori au fost drăguţi. Nu m-am bâlbâit, n-am avut emoţii, a ieşit bine - din când în când mai trăgeam cu ochiul la ecranul din platou să mă văd :)). Elena a rămas în camera de regie (sau cum s-o numi) şi a fost fascinată de munca din spatele sticlei: îmi spunea întruna cât de mişto era cum zicea o tipă de acolo: "camera 2 pe Roxana!" şi celelalte comenzi. Probabil că n-am fost singura nebună care strigam prin curtea TVR-ului după Emil Rădinoiu "vecinu' Miticăăăă, cum îmi pun lavaliera?".
Altfel, au mai fost imagini cu mine la tv prin diverse reportaje de la simpozioane, întâlniri literare etc, numele meu s-a auzit în mai multe emisiuni, un exemplu ar fi emisiunea asta - de la minutul 43, sau am reuşit să interacţionez cu cei din emisiune, un exemplu ar fi emisiunea asta - de la minutul 4 - la minutul 8 invitatul ghiceşte cine sunt şi mă laudă :)) (bine, mai mereu am intervenit în emisiunile lui Liviu din ultimul an, dar în ziua aia am pus atâtea întrebări, încât ar fi trebuit să fiu numită co-moderator) şi altele. Unchiu-meu a zis că a auzit despre mine la radio de două ori: prin septembrie şi decembrie anul trecut.
Aseară, eram pe frecvenţă la emisiunea lui Serghei Niculescu-Mizil. Aici înregistrarea - la minutul 32 prezentatorii au zis că mă aşteaptă oricând în emisiune. La viitoarea tură prin Bucureşti acolo sunt :))    
Revenind: mi-ar plăcea să fiu moderator tv şi asta este cam aiurea, dacă luăm în considerare că nu cunosc nimic din acest domeniu. Tot ce ştiu sunt presupuneri şi intuiţie.
[Pagina de Facebook a blogului aici!]

meteodependentă

Ieri, când s-a înnorat, mi s-a făcut brusc rău: tremuram, aveam ameţeli, mă durea capul. A fost prima dată când am conştientizat ce impact are vremea asupra mea. Impact real. Tati mi-a zis că poate sunt meteodependentă şi m-am dus şi-am citit despre meteodependenţă, ca să văd care-i faza şi am descoperit că ea se manifestă prin probleme de sănătate (preponderent dureri ale articulaţiilor) sau stări de iritabilitate, nervozitate, tristeţe, scăderea puterii de concentrare, somnolenţă şi oboseală. Plus multe alte lucruri interesante, care chiar mi se potrivesc; pe majoritatea le-am trăit.
Şi azi s-a întâmplat la fel. Era cât pe ce să devin patetică şi să fac un post în care să descriu în stil bacovian una dintre marile mele drame (50% dintre meteodependenţi sunt depresivi), dar sunt mândră că acum pot să mă înţeleg şi să mă controlez.

P.S.: Abia acum am descoperit postul ăsta al lui Liviu Andrei, în care zice şi despre mine. Mersi, bă! :* Poeziile aici.

cărţi de citit - 63

. " Jurnal despre limitele existenţei " de Mariana Didu .

Dincolo de titlul pompos, care m-a şi făcut s-o citesc, cartea nu merită nici măcar doi bani. Şi, totuşi, de ce am continuat să lecturez, dacă am ştiut din prima frază că-i o carte proastă? 
Te-ai aştepta ca măcar profele de română să scrie corect. Mariana Didu este profă de română la şcoala mea, acolo unde a şi lansat cartea. Printre vorbitori s-a aflat şi Mihai Ene, cu care am discutat lapidar ulterior şi mi-a spus într-un mod elegant "că sunt cărţi mai mult bune de citit la ora asta". Ce intelectuală fină, cu doctorat în filologie, este doamna Didu când prescurtează Dumnezeu în D-zeu pe tot parcursul volumului, când începe o frază cu "După ce am avut acces...", o continuă în şase rânduri şi o termină cu "având acces", când face dezacorduri între subiect şi predicat, când comite nenumărate pleonasme şi repetiţii la nesfârşit?
Autoarea are pretenţii: "vreau să reprezint esenţialul la scara inefabilului artistic cognitiv, necopiind şabloanele deja clasate în universalitate", în timp ce tocmai asta face, nereuşind nici măcar pic de originalitate. Mai spune că "mintea mea creatoare creează capodopere ale spiritului şi sufletului, eu însămi reflexul înnăscut al arhitecturii divine". Se oferă cineva s-o trezească? Dacă ar fi fost aşa cum visează, cum îşi închipuie, s-ar fi aflat în top. Temperamentul ei melancolic dă pe dinafară, se victimizează, simte nevoia să se laude, să vadă toată lumea cât de minunată e ea, suferă într-o oarecare măsură de sindromul nebăgării în seamă, se pierde în false efuziuni romanţioase, toate astea neinspirându-mi decât milă pentru ea.
Cum să aberezi în aşa hal încât să spui "poate dacă n-aş fi fost o fire emoţională şi sentimentală, aş fi fost cea mai lucidă şi inteligentă femeie de pe pământ"; "considerată sinteza tuturor femeilor de către bărbaţii din viaţa mea, în cele din urmă femeia vieţii lor"? Şi acum vine întrebarea logică: unde-s toţi bărbaţii respectivi şi de ce n-a rămas cu niciunul dintre ei şi de ce îi repugnă atitudinea de vampă?
Felul Marianei Didu de a privi de sus lucrurile, cu ochii unei fiinţe extradezvoltate, atât timp cât tot ceea ce îndrugă nu este altceva decât utopie, mă lasă rece şi reprezintă, de fapt, omul care şi-a depăşit părinţii pe scara socială şi deodată are impresii de importanţă.  N-am citit până acum vreo inepţie mai mare ca "Jurnal despre limitele existenţei". Şi măcar dacă ar avea aspect de jurnal, cu date precise şi notări de pe o poziţie clară. Plus că eu consider că a-ţi publica un jurnal în timpul vieţii echivalează cu o maximă vanitate (ar fi ok doar în cazul în care ţi-ar cere cineva s-o faci, cum ar fi o editură mare, importantă. şi nici atunci, că scopurile nu sunt tocmai onorabile. reiau: ar fi ok doar în cazul în care ţi-ar cere cititorii s-o faci.); lăsaţi asta în slujba posterităţii, vă rog.
Răspunzând la întrebarea pe care mi-o adresam la început, am rezistat eroic timp de 150 de pagini ca să am un exemplu edificator pentru categoria "AŞA NU" şi să-i pot compătimi pe cei care mai citesc capodopera.

evoluţia lui Mihai Bendeac

Aaaah, sunt fană Mihai Bendeac!
L-am văzut prima dată la "Mondenii", adoram scheciurile cu familia Emonescu. L-am găsit apoi la "În puii mei", unde continua în acelaşi stil, parodiind persoanele publice. Printre personajele mele preferate se numărau Mircea Dinescu, Naomi şi Connect-R. L-am urmărit în vreo două ediţii ale show-ului "România dansează", unde face pe juratul, fiind aproape la fel de exigent precum a fost/este cu el însuşi. Toate episoadele din videoblog egalează un exerciţiu superb de creaţie.
Mi-a plăcut teribil proiectul lui cu Teatru TV. A readus teatrul în case, ca-n vremea comuniştilor. Sper că respectivele comedii au convins lumea că nu este o pierdere dacă îşi cumpără bilet şi merg la teatru. Am văzut "O noapte furtunoasă", cu aceeaşi actriţă în rolul Vetei ca în versiunea Naţionalului craiovean, Cerasela Iosifescu - una dintre cele mai flexibile actriţe, după părerea mea. Piesele "Pijamale" şi "Doctori de femei" m-au făcut să-l îndrăgesc pe Adrian Titieni, iar la "Bani din cer" am râs cât pentru două săptămâni, este favorita mea.
Povestea lui Bendeac m-a mişcat: la 16 ani dădea autografe imaginare, citea în draci cărţi de teatru/actorie şi îşi saluta publicul imaginar. Visa să facă teatru şi televiziune.
Am observat la el un maxim de profesionalism, ceea ce lipseşte cu desăvârşire majorităţii artiştilor. Îl apreciez pentru cât de mult munceşte mereu şi pentru determinarea sa şi pentru puterea sa de creaţie. Echidistanţa cu care tratează orice lucru, sinceritatea şi talentul mă fac să spun că, deşi are doar 30 de ani, Mihai Bendeac este un mare actor!

cărţi de citit - 62

. " Fahrenheit 451 " de Ray Bradbury .

Deşi am avut musafiri, m-am închis în cameră în seara asta şi am devorat volumul "Fahrenheit 451". L-am adăugat în topul preferinţelor.
Titlul reprezintă temperatura la care hârtia din care sunt făcute cărţile ia foc şi se mistuie. Povestea lui Montag este fascinantă: slujba sa fiind aceea de pompier, el trebuia să ardă cărţile şi astfel milita împotriva culturii, a identităţii personale, însă, când vede o femeie cât de ataşată era de cărţi, încât arde odată cu ele, are o revelaţie şi începe să citească din cărţile pe care le furase de-a lungul deplasărilor. I se naşte dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege ce se întâmplă în jurul lui, mai ales că o întâlnise pe Clarisse, o fată de 17 ani care părea din altă lume. Îşi dă seama că nu are nimic în comun cu soţia lui, cu prietenii săi şi cu toţi ceilalţi oameni care aveau creierul spălat din cauza televiziunii.
Montag se salvează prin cunoaştere şi sfidează regimul totalitar! Nu întâmplător el reţinuse câteva pasaje din Biblie.
Ray Bradbury a scris o carte genială, din care poţi învăţa cum să devii stăpân pe situaţie, dacă îţi doreşti cu adevărat şi crezi în steaua ta.

"Am şaptesprezece ani şi sunt nebună. Unchiu-meu spune că la vârsta asta e cu neputinţă să nu fii nebun. Ori de câte ori te întreabă cineva câţi ani ai, răspunde-i că ai şaptesprezece şi că eşti nebună, aşa m-a sfătuit unchiul. Nu-i aşa că-i plăcut să te plimbi la această oră din noapte? Îmi place să miros lucrurile şi să le privesc şi uneori umblu toată noaptea pe afară, ca să apuc răsăritul soarelui."
"Nu vreau să jignesc pe nimeni. Îmi place doar să mă uit la oameni, poate cam prea mult, pesemne."
"M-am gândit şi la cărţi. Şi pentru prima oară mi-am dat seama că în spatele fiecărei cărţi stă un om. Un om a trebuit să o gândească pe fiecare. Şi omul acela a avut nevoie de mult timp până să o aştearnă pe hârtie. Niciodată nu m-am gândit la asta."
"Nu ştiu. Avem tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi, dar nu suntem fericiţi. Ceva ne lipseşte. M-am uitat în jurul meu şi mi-am dat seama că lipsesc tocmai cărţile."
"Salvează-te singur, iar dacă te îneci, măcar să mori ştiind că te îndreptai spre ţărm."
"Dă-i unui om să citească vreo câteva versuri şi se şi crede Dumnezeu."
"Te-ai purtat ca un prost de dragul unor ţeluri nobile."

ce e cu atâtea întâlniri inopinate?

"Un scriitor este cineva pentru care scrisul este mult mai dificil ca pentru alţi oameni." (T. Mann)

În ultimele zile m-am întâlnit cu câţiva dintre profii de la fosta mea şcoală.
Primul cu care m-am întâlnit a fost profu de muzică dintr-a şaptea. Aveam ora de la 6 la 7 luni seara şi mereu eram un grup care ne strângeam lângă catedră, ne făceam tema la română pentru a doua zi în timp ce el ne spunea bancuri sau vorbeam despre cărţi. Acum l-am găsit şi mai deschis, am discutat amical despre ce-a mai făcut fiecare, despre femeile din viaţa lui şi despre cum peste puţin timp va ajunge în orchestra Filarmonicii cu violoncelul său.
Apoi m-am văzut pe fugă cu un prof cu care n-am avut ore, dar cu care mă înţelegeam super bine. Am schimbat câteva impresii. Chiar îmi era dor de o îmbrăţişare asortată cu pupici de la dumnealui!
A urmat profu de istorie dintr-a opta. Doamne, cât mai vorbeam cu dumnealui! Ne trimiteam zeci de mailuri zilnic, ne sunam, la şcoală nu mai zic, mai ales în perioada cu olimpiada. Fiind un tip mai rigid, eram aşa mândră că-i intrasem pe sub piele.
Faza este că toţi s-au interesat dacă mai scriu, cum mai scriu, ce-am mai realizat în domeniul artelor. "Ce-a mai făcut experta noastră în limba şi literatura română?". În special profu de istorie, care a fost vreme de un an cititorul meu nr. 1 , mă punea să-i dau autografe, mă convinsese să public primul volum. Noroc că n-am făcut-o, altfel acum aş fi intrat în pământ de ruşine la ce prostii puneam pe hârtie.
Modul în care şi-au amintit toţi ce scriam eu la vremea respectivă, ce încrezătoare eram, toate detaliile pe care dumnealor le ţin minte din timpul orelor sau ce mai făceam împreună şi, în general, toată atenţia pe care mi-o acordă mă super emoţionează.
Să-mi trăiţi!   

întâlnire inopinată

[un poem drăguţ al lui Alexei Vakulovski aici]

Pe drum, când mă întorceam azi acasă de la şcoală, mă întâlnii cu domnul Aurelian Zisu. Şi-mi relată aşa (după ce îmi primii porţia de pupici + îmbrăţişări): "Roxana, chiar voiam să te văd. Ţi-am citit poeziile de prin reviste şi din antologie. Îmi plac. Tu chiar ai talent. Se vede că în tine e ceva bun. Continuă. Dar învaţă să-ţi pui în valoare şi feminitatea. Încearcă să scrii şi mai diferit, nu te mai apleca spre mode. Moda trece. Mai sună-mă!".
Cum să nu-ţi încapi în piele de bucurie, cum?

proiectu' de 1 iunie: "Curiozitatea duce la victorie"

Consiliul Şcolar al Elevilor din Colegiul Naţional "Ştefan Velovan"-Craiova şi-a propus ca Ziua Mondială a Copilului să nu treacă neobservată, aşa că ne-am pus pe treabă şi am realizat un proiect care a constat într-un concurs tip treasure hunt. Ne-am stors creierele, am hotărât probe, regulamente, am făcut acte etc. = toată treaba de organizare. Ne-am dat de trei ori peste cap şi am obţinut sponsorizare pentru premii, mâncare şi băutură. Au fost ceva probleme cu banii, pentru că un anume domn Smarandache - preşedintele Asociaţiei Părinţilor - nu a fost de acord în primă fază să dăm premii în bani (ceea ce m-a făcut să îi dedic cu sinceritate melodia asta); raţionamentul nostru fiind că banii motivează pe aproape oricine de pe planetă, că trebuie să se obişnuiască elevii să muncească pentru nişte bănuţi. 
Cu multe ore state peste program la şcoală, cu nervi întinşi, cu determinarea care ne caracterizează am reuşit să ducem totul până la capăt şi să iasă aproximativ aşa cum ne-am gândit.
La finalul acestei zile punem încă un lucru bun făcut pe listă. Toată oboseala şi tot stresul dispar în momentul în care cei pentru care muncim sunt mulţumiri şi se bucură de ceea ce am făcut pentru ei. Asta este satisfacţia noastră. Pe noi nu ne plăteşte nimeni să facem chestii. La finalul fiecărei acţiuni spunem că nu ne mai implicăm în nimic şi mereu o luăm de la capăt. Nebunii frumoşi ai marelui Colegiu noi suntem!
Mulţumesc colegilor din Consiliu pentru seriozitate, doamnei profesoare Ana Danciu pentru superajutorul acordat, direcţiunii Colegiului pentru acceptarea şi sprijinul în acest demers, sponsorului (care nu a vrut să-şi dezvăluie identitatea) şi elevilor care au răspuns la chemarea noastră.

!! din excursia din clasa a cincea

nu erai tru dacă n-aveai cel puţin o pereche de mănuşi d'astea. 

bocancu negru era al dirigăi

quelque chose

"Cel care nu simte în străfundurile sale urâţenia nu are dreptul să se extazieze în faţa frumuseţii." - Rudolf Steiner

<= trandafirii din grădina mea zâmbesc pentru voi 

Oficial e vară. 
Ziua copilului.
Şi străluciiiiiiiiiiiim.
Petrecerea continuă.
Sunt un copil cuminte, aşa cum am promis.
Sus. Pe raftul de sus.
Rezumat: roxana + ileana + ştiubei = (strălucitoare, zori de zi, răsărit) + (făclie, rază de soare, răspunsul Domnului) + izvor = ?

iar de ziua mea vreau să-mi cânte o vioară, o vioară, o vioară