Nu, nu vă gândiţi acum că m-am speriat sau că o să visez urât la noapte, pentru că doar scrie horror pe copertă, nu e deloc horror, sau, cel puţin, nu a fost pentru mine. [ia să citiţi voi "Patimile după Piteşti" de Paul Goma - aia-i horror!] Pentru mine a fost jalnică şi s-a terminat repede. Nu m-a ţinut în suspans, e previzibilă. Stephen King, despre care toată lumea spune că e genial (oare pentru că scrie ceea ce vreţi voi să citiţi?), nu are tehnică, jur. Adică nu, mint. Are tehnică, dar e foarte proastă sau mi se pare mie, pentru că [scuzaţi cacofonia] "Carrie" este primul lui roman.
Părţile în care este descrisă atitudinea mamei personajului principal, o fanatică religios, mi-a amintit despre filmul "După dealuri", despre care mi-am exprimat clar opinia aici, o menţin în ceea ce priveşte respectivul personaj.
"Copiii maturi reacţionează în moduri mai acceptabile din punct de vedere social decât cei mai mici, dar tot au un stil de-a lua hotărâri greşite, de a suprareacţiona, sau a subestima."
Carrie, Carrietta White, este o adolescentă timidă şi retrasă, care, din copilărie, îndură persecuţiile şi ironiile colegilor de clasă. Umilinţele la care o supun devin pentru ea o tortură mentală din care simte că nu mai poate ieşi. Mai mult, este şi victima fanatismului religios al mamei sale, o fiinţă violentă şi brutală. Când disperarea interioară ajunge la apogeu, Carrie îşi redescoperă o putere înspăimântătoare – telekinezia – care o transformă într-un demon răzbunător, căci poate să mişte, să arunce, să zdrobească şi să incendieze orice de la distanţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu