deci se poate!

Aseară, printre discuţiile noastre savante, Andrei îmi zicea că este foarte nu-ştiu-cum că azi urma ca profu să-i opereze chitara, după cum i-a promis vineri.
Şi azi, la oră, în timp ce le prof meşterea, pe Andrei curgeau apele. Era imposibil să nu observi cât de stresat era; îţi transmitea starea aia.
Adina: Ce terminat eşti...
Profu: Parcă îşi operează iubita!
Rox: Mai mult decât atât!
Profu: Fiica!
Ah şi mai fu o fază drăguţă când profu îi explica de ce e mai bine să-i facă nod la corzi, şi Adina observă: Tocmai îi face un nod în timp ce îl întreabă dacă să-i facă nod? :))
Şi se termină cu bine, micuţa se trezii din anestezie şi ne zise că e ok, că ne mulţumeşte că avuserăm grijă de ea. Ora următoare profu îi ceru chitara lui Andrei ca să repete ceva cu Alinuţa, cântăreaţa noastră care devine din ce în ce mai dulce, Andrei făcu o faţă nesigură şi i-o dădu.
Rox: Profu, nu i-o luaţi că plângeeee!
Profu: Deja a început!
În pauză, elevul plecase din clasă şi când se întoarse, chitara se întorsese deja. Şi-mi zice Andrei: "N-aveam curaj s-o dau altcuiva. Trebuia să ştiu că e în siguranţă!".
Astă-seară sună aşa:
Rox: ce mai face chitara? e în convalescenţă acum? :))
Andrei: E bine. Nu ma asteptam sa fie bine
Rox: mă bucur :x
Andrei: Am pus foarte mult suflet in ea
Rox: se vedeeee. şi se simte. tare
Andrei: Cand pilea din chestia aia parca imi taia o mana. Serios
Rox: fuseşi foarte agitat.
Andrei: Mereu cand cant la ea o parte din mine ramane acolo. Sau cel putin asa mi se pare mie
Rox: păi trăieşti foarte intens momentu
Andrei:  Ha. Mai sti ca ma intreba profu. De ce e asa murdara .Pe acolo
Rox: aşa :))
Andrei: Eu schimb corzile rar. Si stau toata ziua cu ea in mana. Chiar daca nu cant. Si se murdareste. Chiar si cand ma joc. Stau cate 1 ora cu ea in brate la pc. Cand ma joc.
Să-l vedeţi vorbind live despre chitară, e, pur şi simplu, absorbit de ea. Nu se mai opreşte din vorbit. O iubeşte teribil de mult. Eu n-am mai văzut pe cineva care să se ataşeze atât de tare de un obiect, la vârsta asta. E, cum să zic?, rar. Fără ea ar fi un Andrei pe jumătate.
Când am luat eu premiul la Tradem şi a trebuit să citesc acolo, vorbisem cu profu să vină să chitărească. De fapt, se oferise el să mă însoţească. Directorul de la Tradem ne este prieten amândurora. Şi ne-a făcut faza că a apărut ceva în ultimul moment şi seara eram disperată că nu mai vine. Şi l-a trimis pe Andrei, care s-a dus special în dimineaţa aia să-şi ia cutie pentru chitară, considera că husa nu o protejează îndeajuns.
Şi din ziua aia eu n-am mai citit fără Andrei. Oriunde m-am dus/mă voi duce îl car după mine să-i aud chitara, astfel versurile mele capătă un aer mai preţios.
Şi modul în care reuşim noi să ne corelăm, să ne explicăm este genial. Respect între artişti.
[Va urma.]

P.S.: Nu mai pot cu melodia asta. O ascult încontinuu de azi-dimineaţă şi nu mă satur de ea. E perfectă! Îmi vine ca o rugăciune.

cum se scrie o carte?

De câţiva ani e o modă să scrii. Cărţi. N-ai ce face şi vrei să te dai interesant şi deştept? Scrii. Publici la diverse edituri, care oricum nu sunt elitiste, de cele mai multe ori pe banii alor tăi. Ai tăi care sunt mândri nevoie mare de preocupările odraslei. Dai sfoară-n ţară că "uite, băăăi, eu am la activ o carte", plăteşti pe cineva să facă o recenzie bună şi gata. Te autoproclami scriitor. Şi uite aşa s-au umplut şi real life, şi virtual life de nenumărate căcaturi pe care e pusă eticheta de "text literar". Întrebare pentru aşa-zişii scriitori: voi staţi bine cu căpuţu'? V-aş duce într-un lagăr de concentrare similar lui Auschwitz şi aş urma modelul doctorului Menghele, făcând experimente pe voi.
Cum se scrie o carte adevărată? Nu e greu deloc, sunt nişte reguli simple, pe care le poate respecta orice om ambiţios şi serios.
1. Înveţi perfect limba în care scrii.
2. Îţi rezervi nişte ani în care nu scrii nimic altceva decât exerciţii literare, la finalul cărora să ai tehnica în vârful degetelor.
3. Citeşti mult, foarte mult, exagerat de mult. Nu te opreşti din citit.
4. Nu scrii despre ceva ce n-ai trăit. Adică, dacă eşti virgin, nu scrii scene de sex.
5. Trebuie să ştii de toate. Absolut de toate. Să te duci pe oriunde, să fii curios, să cunoşti, să comunici, să ai curaj, să nu-ţi fie ruşine de nimic.
6. Să ai atitudine!
Îmi scot pălăria în faţa celor care se ghidează după aceste criterii, care au făcut din ele un crez!
[Pagina de Facebook a blogului aici. ]

v-am zis eu! :)) 2

"v-am zis eu! :))" prima parte
+ un post al Oanei demn de respect
                                     

Năzuinţe, '73

Mi-a făcut o surpriză prietenul Marius Dobrin, care mi-a trimis nişte pagini dintr-un număr al revistei liceului meu, număr care datează din martie 1973, când tata era încă în pântecele bunicii. Domnul Dobrin a primit revista de la o colegă de serviciu, mama dumneaei pare-se c-a fost profesoară la şcoala unde învăţ.
Mulţumeeeeesc!

mie chiar îmi place :x

Febra vampirilor - partea cu coşmaru'.

Spuneam aici câteva lucruri despre vampiri şi despre cum am ajuns să citesc "Jurnalele vampirilor" de L. J. Smith. Am pornit de la ideea că eu nu cred în astfel de creaturi. Lăsând la o parte toate chestiile... să zicem neobişnuite, dar veridice care mi se întâmplă mie, faza asta cu vampirii e de-a dreptul aberantă şi cam artificială.
Sunt genu' de om care, atunci când intră în horă, joacă până la capăt. Bun.
Citesc volumul 1. E ca oricare altă carte pe care o citesc. Nimic special.
Citesc volumul 2 sâmbătă în prima jumătate a zilei. Reuşesc să mă identific cu un personaj (cam mult spus, dar merge): Bonnie. Mă gândesc la tot felul de lucruri gen: oare ăştia există? ia să-mi iau io nişte verbină pentru orice eventualitate! vreau şi io amuletă ca a ăstora! Apoi visez urât.
Citesc volumul 3, azi-noapte. Pe la 2:30 aveam încă fereastra deschisă şi bătea vântul spre mine. Îmi era frică să mă apropii ca s-o închid, dacă era cineva acolo care voia să-l invit înăuntru şi perdeaua se flutura din cauza lui? Îmi pipăi instinctiv gâtul: aveam un coş (sau ce naiba o fi); asta sigur e o rană nevindecată de când mi-au supt sânge. Mă gândesc obsesiv la lucruri de astea. Termin cartea şi adorm. Visez numai atacuri şi frica (idioată, cum altfel?) se instalează în mine. Mă sperii când mă trezeşte tati să plec la şcoală. Pe drum îi tot zic Elenei cum mă afectează prostia asta cu vampirii, ea spune că trăiesc prea mult în carte, cum îmi e obiceiul. Ajungem noi la unitatea militară şi de dincolo de gard încep să latre zeci de câini, care se auzeau de parcă ar fi fost milioane, şi să se năpustească pe noi - noroc că era gardul. Dacă aţi citit cartea, ştiţi că acolo Katherine îşi foloseşte puterile ca să atace oamenii prin animale şi unul dintre atacuri fusese la biserică, declanşat de câini. Câini! Drept urmare, era să-mi sară inima din piept azi-dimineaţă. O luai la fugă cu viteza luminii în timp ce Elena râdea de mine şi mă tachină toată ziua cu asta, repetând întruna că mâine o luăm tot pe acolo.
Citesc jumătate din volumul 4 când vin de la şcoală. Mă pun să dorm. Visez numai atacuri, planuri, secvenţe similare din carte pe care le trăiesc eu cu gaşca mea de prieteni (da, Ella, fi-ţi-ar cărţile! şi tu erai p'acolo). Mă trezeşte tati că ce dorm atât, să-i completez nişte documente - frăţioare, sunt doar trei ore, ce-i aşa mult?
Nu mai pot cu vampirii. Subconştientu' meu e bolnav. A ajuns să-mi fie frică de chestii în care nu cred. Cine pisici pe băţ m-a pus să citesc porcăriile astea? Mă bântuiesc în fiecare minut preţios de somn. Vreau şi eu să mă odihnesc ca lumea, ok?
Una peste alta, prietena Mara Bănică postează pe Facebook următoarele: "Sunt fericită! Au adus la SlimArt tratamentul de vampirizare, acela cu propriul sânge injectat în faţă! Preţul este suuuper bun, aşa că joi mă vampirizez, cum se spune!".
Deci care-i şmenu'? Nu prea înţeleg subînţelesu' întâmplării ăsteia - v-am zis că nu cred în coincidenţe, nu? Vampirii încearcă cumva să câştige populaţia de partea lor şi să transforme Terra în propria lor colonie?

Minnie sub acoperire.

cărţi de citit - 59

. " Luni, marţi, miercuri... " de Radu Beligan .

Am văzut când eram mică piesa "Take, Ianke şi Cadîr" a lui Victor Ion Popa cu Take interpretat de Marin Moraru, Ianke de Radu Beligan şi Cadîr de Gheorghe Dinică. Ce maeştri! A fost un spectacol cum rar ai ocazia să vezi, aproape genial pentru condiţiile de atunci ale teatrului românesc; mi-a plăcut teribil de mult.
Am reţinut dintr-un interviu de-al lui Beligan de acum vreo câţiva ani o chestie care mi s-a părut destul de tare: zicea că trăieşte în propria sa ţară - Beligania. Vara trecută citeam volumul de memorii al actriţei Maria Filotti, acolo pomeneşte de talentul şi seriozitatea tânărului atât de promiţător pe nume Radu Beligan. 
"Luni, marţi, miercuri..." este a doua carte ce poartă semnătura actorului, publicată în anul 1978, când venerabilul avea 60 de ani şi era director al Naţionalului bucureştean. Acum are 94 de ani şi încă mai joacă!!
Jurnalul ni-l prezintă exact aşa cum e în orice situaţie: calm, optimist, harnic şi, mai ales, pasionat. Mereu curios, are idei despre comunicarea prin artă care nu ar trebui să treacă neobservate.
Nu avea aşa mare succes dacă nu lăuda măcar puţin comunismul: spune la un moment dat că publicul rusesc este minunat.E absolut normal, fiindcă făcea parte din partid.

"Dar ieri ca şi astăzi mă întreb: de ce noi, care trăim din dorinţa de a ne exprima, de a comunica, de a ne dărui suntem uneori incapabili să înţelegem pe aproapele nostru, artistul. De ce noi care socotim, cu o sinceritate fără fisură, că-i loc pe acest larg pământ pentru toţi oamenii, refuzăm uneori puţină zare tocmai talentului. De ce? Ar deveni oare cerul mai mic?"
"arta e un mod de a fi, nu a de avea"
"Mă limitez să judec creaţiile prezentului."
"Cum să-ţi spun, e mai uşor să vrei să schimbi totul decât să te resemnezi să iei act de ceea ce te defineşte, să te asumi în atât de legitimele revolte şi în tot atât de legitimele concluzii."
"Dar voi putea vreodată renunţa la pasiune?"
"A asasina verbul echivalează cu delictul de omucid."
"E o veche, pioasă şi tenace dorinţă ca valorile să dispară şi altele noi să nu mai apară, pentru a se deschide astfel drumul aurit al mediocrităţii şi nu aş fi semnalat aceste naive invitaţii - oricât ar fi fost de energic exprimate - dacă ele nu ar fi fost definitorii pentru o întreagă mentalitate. Cea a unor întârziaţi culturali (speriaţi de legile emulaţiei, îndârjiţi de preferinţele spectatorilor), solicitând un statut de protecţie, de natură să le asigure (în mod artificial) supravieţuirea."
"Aşadar, şi acolo unde spontaneitatea a fost retezată din rădăcini e loc pentru neprevăzut."
"Şi nimeni nu mă va convinge că drumul spre o artă superioară trece neapărat prin barbarie şi rudimentar."
"De altfel, a miza pe forţa de expresie a cuvântului mi se pare o aventură infinit mai puţin riscată decât aceea de a aştepta dobânzile investite în manifestaţiile inarticulatului."
"Sunt convins că în faţa instanţelor artistice şi a celor ale conştiinţei este condamnabil dacă deturnezi un talent din drumul lui, ori îi ceri mai puţin decât poate dărui."
"Şi mi-am spus că teatrul are numai de câştigat din întâlnirea cu tinerii, cu viitorul. Şi mi-am spus că teatrul nu e primejduit atâta vreme cât el dovedeşte identitatea omului cu el înşuşi."
"Nu cred că progresul e pedeapsa dureroasă a inteligenţei."
"Noi continuăm a crede că teatrul înseamnă gândire, cuvânt, literatură, scriitor şi, prin uşa întredeschisă a acestei certitudini obstinate, privim scena."
"Arta a devenit în mod declarat un mijloc de a recunoaşte, de a accepta, de a refuza, de a transforma realitatea, un drum prin care scriitor, regizor, interpret, public trăiesc, înţeleg şi îşi asumă îndatoririle faţă de istoria curentă."
"Funcţia artei e să redea omului sensul pierdut al totalităţii sale."
"A citi înseamnă o cale fericită de comunicare şi, mai ales, înseamnă putinţa de a înţelege un om, direct, în ceea ce are mai viu, mai personal, mai expresiv, în solicitările care-l nuanţează, îl împart, îl completează, în constituie."
"Frumosul, departe de a fi gratuir sau arbitrar, traduce totdeauna un raport între om şi univers."
"numai noi înşine ne putem înjosi, nimeni altcineva nu va reuşi vreodată să ne umilească, de aceea trebuie să luptăm pentru a fi la înălţimea ideii pe care o avem despre om"
"Un mare scriitor poate fi revendicat de orice curent literar."
"Arta e un fenomen de conştiinţă, iar actul creator e un instrument de ordine, de claritate.!

Huh, viaţă, ai grijă: mai ai doar doi ani de concediu...

În timp ce scriu, fetele mele, Cristina şi Claudia, se îmbrăţişează pentru ultima dată cu familia şi se pregătesc să pornească înapoi cu maşina spre Italia. Pe Cristina n-o mai văzusem din septembrie anul trecut, iar pe Claudia de vreo patru ani. 4 ani!!!
Cele două C îmi sunt verişoare de gradul II - bunica mea paternă este soră cu bunica lor maternă. Din 2008, Cristina şi Alex, soţul ei, îmi sunt fraţi spirituali, ai mei dragi părinţi le sunt naşi. Că tot mă plângeam că n-am fraţi/surori.
De când au venit, am insistat întruna să petrec cât mai mult timp cu Claudia. Îmi era atât de dor de ea, poate şi pentru că ea e la fel ca mine. Independentă, curajoasă, nonconformistă, pregătită mereu pentru orice, amuzantă. Avem cam aceleaşi idei în general şi mai avem şi acelaşi grad de nebunie. Mi-a povestit despre cum erau profii pe vremea ei, a făcut acelaşi liceu. Era rockeriţă (acum are un stil personal bine definit cu influenţe rap), astfel încât, atunci când a terminat liceul şi a avut primul job, tatăl ei a dus-o la cumpărături să-şi ia nişte haine normale. Claudia munceşte de vreo cinci ani în Italia, se distrează cât poate de mult, merge aproape în fiecare week-end prin ţară să viziteze, îşi continuă studiile. De curând a fost în Franţa pentru a treia oară (prima oară a fost cu şcoala cu profa mea - a noastră - de franceză), i se făcuse dor de mirosul veşnic de parfumuri de pe Champs-Élysées. Fata asta cu o radicalitate peste medie face tot ce-i trece prin cap, trăieşte exact aşa cum vrea; visul ei este să călătorească, s-ar descurca oriunde în lume cu cele 6 limbi străine cunoscute la perfecţie. Aseară, când a plecat de la mine, nu ne mai dădeam drumul din braţe, voiam să opresc timpul în loc. Tata i-a zis că s-a ales cu o nouă soră mai mică. Şi pe bună dreptate. Număr orele până în august, când ne vedem din nou! :x
Şi, că tot e vremea când îmi declar iubirea, mi-e dor şi de Luiza. Un alt model pentru mine. Are aceleaşi trăsături ca ale Claudiei. Luiza a început din adolescenţă cu jurnalismul, a fost angajată la Gazeta de Sud. Apoi a urmat Facultatea de Jurnalism şi a plecat la New York, s-a mutat acolo - oh, da! viaţa la New York e cool - unde a mai făcut un Colegiu de Jurnalism. Lucrează la o companie de presă, face exact ceea ce îşi doreşte. Pentru ea nu există muncă, tot ceea ce face, face din maximă plăcere, tocmai de asta este într-o distracţie continuă. Îmi amintesc că, acum câţiva ani, am fost împreună la munte şi, pur şi simplu, începusem să mă comport ca ea, îi preluasem toate obiceiurile. Nu pot să uit nici imaginea camerei ei - avea cărţi peste tot, mereu îmi povestea câte ceva dintr-o carte. Luiza este omul-ştie-tot, atitudinea ei boemă te fascinează din prima secundă în care o vezi.
Claudia şi Luiza îşi văd visurile împlinite, îşi duc planurile până la capăt.

Când mă gândesc că mai am încă doi ani de şcoală, doi ani nenorociţi în care nu fac altceva decât să-mi cam pierd timpul şi să-mi tocesc nervii, îmi vine să plâng. Dar lasă, vine ea vremea mea... Am aşteptat 17 ani, ce o fi greu să mai suport încă doi? Huh, viaţă, ai grijă: mai ai doar doi ani de concediu...                                  

profii. acele persoane evanescente

[ un concurs de poezie aici.]
[ a apărut numărul pe mai al revistei Prăvălia Culturală - aici - unde găsiţi un text foarte bun al lui Mihai Dincă. ]
 
# ştiu că puteam să trăiesc şi fără să scriu asta, dar aici se încheie un capitol.
De la începutul anului şcolar, când s-a schimbat direcţiunea, mai toţi profii sunt cu morcovu' în cur pentru că sunt obligaţi să-şi facă treaba serios. Scandaluri, reclamaţii, inspecţii etc şamd etc şamd şamd. Poveste lungă, mi-ar fi necesare zile întregi s-o scriu. Ideea este că ei sunt total împotriva manifestărilor culturale pe care le organizează domnul director. În timpul fostei direcţiuni aşa ceva n-a existat, iar ceea ce a fost absolut revoltător e că nu au lăsat-o pe Elena Costea să-şi lanseze cartea; eu în locul ei i-aş fi umilit.
Cum aşa ceva? Un om normal la cap şi-ar dori să cunoască, să împărtăşească, să comunice, să chestii. Ori profii ăştia îşi asmut elevii pe director. Chiar nu vede nimeni cum încearcă să ne manipuleze?
Mâine va avea loc un eveniment pentru a celebra Ziua Europei, Ziua Independenţei României şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Micuţa Izi, profa de istorie, ponegreşte de câte ori i se oferă ocazia acţiunile întreprinse de director şi ne vorbeşte mereu despre frustrările ei şi despre cât de mult a învăţat ea (asta ne spune şi profa de română aproape la fiecare oră) şi cât de nefericiţi şi proşti suntem noi. Când ne zise despre ce se face mâine, eu fusei fermă: "Foarte bine!"; mă întrebă: "Ce spui, Roxana?", practic îmi oferii ocazia de a schimba ceea ce spusesem, dar repetai şi mai hotărâtă: "Foarte bine!". Crisu se întoarse zâmbind spre mine: "Acum eşti nesimţită?". "Da, sunt!". Iubesc să fiu nesimţită. Repet: iubesc să fiu nesimţită.
Plus că ne omoară în fiecare oră cu bacul. De parcă bacul ar fi scopul vieţii, mamele noastre au suportat durerile naşterii numai ca să avem noi ocazia să dăm examenul. De parcă bacul ar fi ofrandă supremă.
Şi mă mai scoate din sărite modul ăla în care profii fac pe şefii şi nu-ţi permit nimic, te jignesc în mai toate felurile posibile. Frate, eu sunt şefa voastră, voi sunteţi datori să-mi explicaţi tot ce nu înţeleg de una singură, să-mi răspundeţi la toate întrebările pe care le debitez, să aveţi răbdare, să mă faceţi să-mi placă de voi. La fel ca în comerţ - clientul nostru, stăpânul nostru! - că tot vorbeam cu Dorin despre cumpărătorii sfioşi.
Gata, nu mă mai enervez. Ceea ce era important şi voiam să subliniez este că nu îmi mai pasă de acest gen de profi, care nu se pot schimba. Când spun că nu-mi mai pasă, mă refer că deloc. Adică, dacă eu aş avea apă şi ei ar lua foc, aş bea apa aia în faţa lor. Trebuie să construim alţii noi care să ştie să ne răspundă la nevoi.
Îi iubesc tare pe cei trei profi din şcoala mea pe care mă pot baza, în care pot avea încredere, care sunt acolo mereu când am nevoie de ei, care îmi sunt prieteni înainte chiar de a-mi fi profesori. Cheia acestui succes? Acceptarea şi respectul reciproc! Pot pune rămăşag că relaţiile dintre noi vor continua mult după ce voi termina liceul. 
Could you be my man?

cărţi de citit - 58

. " Slam " de Nick Hornby .

Citisem câteva recenzii pe net, o pusesem pe lista viitoarelor achiziţii, însă am avut parte de o surpriză găsind cartea în biblioteca lui Ani, ceea ce a fost cam ciudat, întrucât ea când aude despre cărţi/citit întoarce spatele şi pleacă.
În centrul romanului se află un adolescent de 16 ani, Sam, pentru care skateboardingul şi iubita ajung să fie totul. Sam ne povesteşte despre prietenii săi, cum conversează cu un poster, despre mama sa şi iubiţii acesteia, cum face scurte călătorii în viitor unde se panichează, pentru că nu ştie mai nimic şi altele asemenea cu o sinceritate debordantă, care dă deliciul acestui volum. Intersectarea intereselor dintre familia lui Sam şi familia lui Alicia când cei doi au un copil la vârsta de 16 ani devine mult mai rezonabilă.
"Slam" îi este similară cărţii lui J. D. Salinger, "De veghe în lanul de secară". Deloc greu de citit, cu umor, expunând detaşat rezolvarea unor situaţii de criză volumul câştigă pariul cu cititorii de orice vârstă, după cum spune Publishers Weekly. 
Îi telefonez lui Ani să-i povestesc câteva secvenţe; poate o conving să citească, sunt sigură că i-ar plăcea. 

cărţi de citit - 57

. " Învaţă cum să-ţi controlezi furia " de Dr. Les Carter .

Am un temperament coleric; principalele mele trăsături sunt puterea, mobilitatea, dar şi neechilibrul. Consum o mare cantitate de energie nervoasă şi, atunci când ceva nu este la locul lui, furia pune stăpânire pe mine. De fapt, punea. În ultimul an am citit foarte multe cărţi de psihologie + altele din domenii asemănătoare, care m-au ajutat să-mi înţeleg stările şi să mi le asum în majoritate.
Pornind de la principiul "Cunoaşte lumea prin tine însăţi!" am descoperit noi perspective privind relaţiile interumane.
Furia nu poate fi controlată decât dacă nu vrei. Dr. Les Carter ne face să ne dăm seama singuri de greşelile pe care le comitem - conştient sau nu - şi de modalităţile prin care le putem remedia. În cele mai multe dintre cazuri, mediul unde activăm nu este tocmai cel dorit/visat, însă îl putem schimba în mai bine prin propria atitudine.
Cartea de faţă ne ajută să comunicăm mai adecvat şi mai responsabil.

. c'est si bon!

P.S.: Aici este o emisiune interesantă despre cărţi & co., moderată de Mihai Firică, cu Xenia Karo şi Marius Dobrin. [se vorbeşte şi despre mine, so fuck yea]

taaaaaa dam

# mereu am urât mersul pe jos
Ieri - fabuloasă zi. Nu mă mai văzusem cu Ani de vreo două luni, prin urmare ne-am hotărât să sporovăim şi faţă către faţă, nu numai prin telefon. Am plecat cu Elena de acasă, Craioviţa Nouă, spre centru pe jos şi ne-a luat o oră. Alte (peste) două ore am făcut câteva zeci de ture de centru, fără să odihnim deloc. Apoi ne-am luat prânzul la KFC şi am mai cotinuat vreo oră cu turele de centru. După aceea, am stabilit să mergem la Ani să elucidăm nişte chestii la noul ei laptop - deh, ne cam bate Windows 8. Ne-am dus pe jos până la gară şi ne-a luat (peste) o jumătate de oră. Apoi ne-au trimis ai ei după cumpărături şi am mai colindat (peste) o jumătate de oră.
Sunt uimită de cât de mulţi kilometri am făcut noi ieri. Şi sunt şi mai uimită că nu suntem absolut deloc obosite, nici măcar n-avem febră musculară. Şi sunt enorm de uimită că mi-a plăcut şi m-am simţit foarte bine şi mai vreau.
Un prieten mi-a spus că în mine zace o voinţă extraordinară şi atunci corpul mă ajută să fac ceea ce-mi doresc. Taaaaa dam!
Aş fi o parteneră bună de drum pentru Viorel Ilişoi, zic.
Mersul pe jos for the win!