De un an şi jumătate s-a mutat în clasa mea băiatul unui profesor de istorie din şcoală, care are probleme mintale şi puţin locomotoare (nu daţi cu pietre în mine că nu ştiu termenii ştiinţifici, promit să învăţ!). Datorită incapacităţii lui de a ne înţelege, noi am fost nevoiţi să ne schimbăm comportamentul, să avem grijă de orice chestie cât de mică pe care o înfăptuim. Am încercat să fim nişte colegi buni, l-am ajutat de fiecare dată când am putut, am căutat să-l integrăm aşa cum se cuvine. La un moment dat, pe la sfârşitul clasei a IX-a ne spunea că suntem cei mai buni colegi pe care i-ar putea avea, dat fiind faptul că venea dintr-o şcoală unde toţi îl batjocoreau. Băiatul are momente când face crize, acestea constând în ţipete, sunete ciudate, se mişcă agresiv, mă rog, nu ştiu cum să descriu, dar nu e deloc uşor să suporţi aşa ceva dacă eşti mai slab de îngeri.
Ei bine, prin semestrul II al clasei a X-a n-a mai fost deloc la fel. Glumele pe care ni le permitem noi între noi (noi adică cei 31 de elevi normali, fără probleme), bazându-ne pe faptul că am ajuns să ne cunoaştem destul de bine (să ne împrietenim, să ne ajutăm etc), le-am făcut şi cu el. A reacţionat neaşteptat de urât. Le-a spus părinţilor săi că facem bâză de el şi că nu îl tratăm ok. Tatăl lui a vorbit la vremea respectivă cu un coleg şi i-a zis să nu mai facem glume cu el. Ok, l-am menajat în continuare.
Au fost multe, multe zile în care situaţia a cam scăpat de sub control, însă astăzi capacul a fost pus. Claudia şi Chady se jucau, eu eram lângă ei şi începurăm să ne "certăm". Luci îi zise băiatului să nu mai stea lângă noi, cu scopul de a nu-l afecta ceea ce făceam noi acolo. Trebuie menţionat faptul că el mereu vine lângă noi şi se holbează. Adică, dacă eu vreau să-i spun ceva mai secret cuiva nu pot. Ei şi în clipa aia explodă. Începu să ţipe cum că nu-i spunem noi lui ce să facă, că cine suntem noi să ne băgăm, că face ce vrea muşchiu' lui, apoi se duse şi o sună pe mama lui să vină la şcoală "că aşa nu se mai poate". Dodo îi spuse să nu amestece părinţii, pentru că oricum nu e nimic grav ceea ce se întâmplă şi ne vom împăca toţi şi vorbim şi totul o să fie ca înainte. Atât fu de ajuns! Aruncă cu telefonul după Dodo, o lovi pe Irina, telefonul se sparse, săraca Dodo începu să se închine, tipul alerga după noi prin clasă, cei mai mulţi trecură prin banca mea, unde apropo eu stăteam şi parcă mi se blocase mintea, când îmi dădui seama ce se întâmplă luai repede telefonul şi cartea la care citesc (pe ideea ce ar trebui să salvez prima dată) de pe bancă şi nu ştiam încotro s-o apuc. Apoi se puse jos şi făcea nişte mătănii. Se ridică, mai ţipă puţin şi noroc că venii profa de engleză şi se cam liniştiră apele. În pauză venii tatăl lui la noi şi îl luă pe Luci deoparte şi îi ţinu teoria chibritului care culmină cu o ameninţare: "Tu nu o să mai ai viaţă cât o să fiu eu în şcoala asta!". Cu urechea mea auzii, pentru că stăteam lângă în caz de va fi nevoie să-i luăm apărarea lui Luci.
Acum nedumeririle mele (şi nu numai) sunt aşa: de ce părinţii lui nu-l duc la o şcoală specială pentru copiii cu probleme? noi am făcut tot ce-a ţinut de noi: l-am ajutat, l-am liniştit de fiecare dată când a făcut crize sau era supărat sau altele, l-am menajat, l-am dus acasă pe banii noştri când i-a fost rău, i-am luat apărarea în faţa tuturor celor care îl sâcâiau şi în general, când a avut nevoie, am fost acolo, iar pentru asta n-am primit nici măcar un mulţumesc. Dar noi nu suntem ajutor specializat. E normal să mai greşim (când spun greşim mă refer la faptul că poate mai ţipăm uneori unii la alţii sau ne facem între noi proşti, cretini etc, pentru că ne permitem şi niciodată nu ne supărăm pe chestiile astea. vorba Elenei: dacă nu ne facem proaste o zi nu ne simţim bine, parcă nu ne iubim îndeajuns), nu ne-a învăţat nimeni ce să facem în astfel de situaţii. Continuând cu nedumeririle: de ce ni se ascund lucruri: nu ştim de ce boli suferă? de ce trebuie să ne chinuim în continuare şi să ne cenzurăm pentru că doar el nu ne poate înţelege? ce ar trebui să facem noi acum? de ce au părinţii lui pretenţia ca noi să fim perfecţi în condiţiile în care copilul lor ne provoacă probleme? de ce cred mereu părinţii lui că noi suntem de vină dacă lui i se întâmplă ceva? oare ce s-ar fi întâmplat dacă astăzi, când aruncă după noi, avea în mână un compas în loc de telefon? sau dacă ne loveşte, toţi ştim că oamenii cu probleme şi cei beţi au mai multă forţă ca un om normal? de ce nu putem fi şi noi un colectiv care să aibă relaţii normale?
Suntem stupefiaţi şi chiar nu ştim ce să mai facem. Cineva vreo sugestie? Mie una mi-e frică. Nu ştiu ce să mai zic. Cert e că vina le aparţine părinţilor. Mă tem în fiecare dimineaţă când intru pe poarta şcolii de ceea ce s-ar putea întâmpla. Doamne ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu