aveam în urmă cu câţiva ani un prieten bun - Horia. fiul unei poete din Piteşti. nu ştiu cum ne-am băgat noi în seamă, nici nu contează asta, nu suntem în filme. am ţinut legătura cu Horia vreme de vreo doi ani şi ceva, cel puţin două ore pe zi. ne supărăm unul pe celălalt dacă nu intram pe mess să mai povestim. dacă aţi văzut Before Sunrise vă puteţi imagina cum arătau discuţiile noastre. despre orice ni se părea nouă important. fără prejudecăţi, judecăţi şi alte căcaturi de genu. eram aşa de serioşi în discuţiile noastre şi voiam să facem atâtea lucruri şi ne înţelegeam aproape perfect unul pe celălalt. vorbeam la telefon cu părinţii lui uneori. şi după aia a trebuit să dea Horia bacul şi n-am mai avut timp să vorbim şi ne-am despărţit... poate nu ne-am mai căutat din teama de a nu-i arăta celuilalt că nu mai putem fi cum am fost. dar să ştii că tot îmi e dor de tine!
de ceva vreme am întâlnit pe cineva care îi e similar lui Horia. pur şi simplu, ne înţelegem (mai mult el pe mine). avem aceleaşi idealuri, aproximativ aceleaşi trăiri. nu vorbim prea des, dar e ok. oare cât o să dureze?
ar fi minunat dacă am găsi aşa persoane la tot pasul. starea noastră spirituală ar fi una excelentă şi am putea realiza lucruri mari. vreau să zic că nu e ca şi cum aş vorbi cu Elena în fiecare zi, cam trei sferturi din ea despre miliarde de chestiuţe neimportante. sau cu ceilalţi prieteni cu care trăncănim diferite.
însă ceea ce naşte întrebări este modalitatea în care simţim că ştim orice despre prietenul tip Horia şi renunţăm să mai comunicăm, pretextând, ca nişte copii, că ne-am plictisit. şi e curios cum nu ne plictisim de prietenii normali.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu