De ceva timp, Radu Vancu are Facebook. Şi distinsul mi-a trimis o cerere de prietenie. Păi cum să nu accept? Dacă omul vrea să ne împrietenim, atunci să ne împrietenim.
Hoinăream azi pe blogul lui Vancu şi am găsit o postare foarte drăguţă:
"Sebastian: Tati, dar tu ce tot faci la facultate?
Eu: Ce să fac, tati, le vorbesc studenţilor despre poezie.
El (spontan, făcând cu o naturaleţe zdrobitoare o asociaţie a cărei
cauză nici acum, când scriu, n-am intuit-o): Adică despre mine?
Eu (plusând): Sigur, tati.
El (indignat, cu lacrimi în vocişoară): Nu! Să nu le mai vorbeşti despre mine!
Eu (surprins): Dar ce să fac, tati?
El (decisiv): Vorbeşte-le despre mami!"
Lăsând la o parte faptul că Sebastian e genial fără să vrea, vreau să subliniez o chestie pe care nu o înţeleg.
Am îngroşat acele cuvinte, pentru că nu înţeleg de ce să i te adresezi aşa copilului tău. Mă refer la toată lumea care se adresează aşa odraslei, nu numai la cazul lui Vancu.
Mă irită când o aud pe mama "Ce făcuşi la şcoală azi, mami?", pe tata "Ce-ţi iau, tati, de la magazin?", pe mamaie "Ce vrei să mănânci, mamaie?", pe tataie "Mă, tataie, vino să mă ajuţi cu ceva!" etc.
De ce? Aveţi impresia că noi uităm cine sunteţi, vreţi să vă accentuaţi calitatea? Doriţi să fiţi în locul nostru? S-au terminat formulele de adresare?
Să mă lămurească şi pe mine cineva de ce e necesar să faci asta, vă rog!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu