tu chiar crezi că există viitor?

Eu chiar am aşteptat o continuare, după cum ziceam aici. Am rămas la ideea că este total nepotrivită coperta şi acum mă deranjează puţin şi titlul.
Mă tot întreb ce înălţime o avea personajul principal. Pentru că am impresia că am văzut-o de câteva ori pe stradă, în geamurile clădirilor de birouri. Era concentrată, în bocanci cu ţinte şi blugi scurţi, gata să iasă la război.
Urăsc berea.

Dacă nu mi-ar fi venit jumătate de minte la cap când am împlinit 18 ani, iar cealaltă jumătate n-ar fi ajuns vara trecută, sunt aproape sigură de faptul că volumele astea două m-ar fi trezit din prostie. Am uneori o plăcere morbidă de a-mi pune limite. Şi-mi dovedesc cât sunt de... proastă şi nu mă iert. Dar mă iartă alţii, îmi revin şi mai încerc o dată.
Eseul scris de Coco despre Vicky în ora de engleză m-a făcut şi pe mine să plâng, mi-am şters ochii cu mâneca hanoracului roz şi am citit mai departe, că na, să te ţină în suspans e una dintre cele mai mari calităţi ale lui Nemerovschi.
Mă găsiţi şi pe mine printre ultimele pagini ale volumului, deoarece scriitoarea a ataşat păreri ale cititorilor. Mă simt respectată, pe bune.

Îţi mulţumesc, Nemerovschi, că scrii cărţi mişto. Aş vrea să-ţi zic că te iubesc, dar ar fi de căcat. Aşa c-am să aştept să râdem împreună. Probabil pentru tot restul vieţii.