Nu lăsaţi oamenii trişti să ne fure oraşul!

Dimineaţă, când mă pregăteam să plec la şcoală, îmi dădui seama că nu-mi stă prea bine podoaba capilară. Aşa că ce mă gândii: ia să port urechile de Minnie, poate în felul ăsta pun mai mult în evidenţă faptul că nu-mi stă părul într-un mod decent. Şi pentru că în timpul liber am şi viziuni de sociolog, îmi răsării ideea că ar fi necesar, totuşi, să observ reacţiile celor cu care mă voi întâlnii peste zi.
Iată-mă acum, la finalul 'cercetării': sunt puţin dezamăgită, dar nu descurajată, ci mai ambiţioasă.
Cu indulgenţă spun că 10 persoane au zâmbit la vederea urechilor de Minnie, şi o singură femeie mi-a spus că-mi stă bine şi m-a întrebat de unde le am, pentru a-i achiziţiona şi dumneaei fiicei. Îmi este ruşine de mine pentru faptul că nu i le-am dăruit, după vestimentaţie nu părea tocmai genul de om înstărit, dar să nu fiu eu cea care judecă.
Majoritatea oamenilor mă priveau aiurea, de parcă mi-ar fi zis: "Te-ai ţicnit? Cum poţi umbla aşa prin oraş? Să-ţi fie ruşine!", am simţit priviri sictirite, "Uite-o şi pe ciudata asta!", se strâmbau, aveau grimase, parcă se întunecau mai mult. Pe de altă parte, pot spune că am fost de acord cu privirile de genul : "Frate, nu eşti originală!".
Ce se întâmplă cu lumea? De ce-s aşa ipocriţi, trişti, conformişti, pesimişti, răutăcioşi, nu-şi lasă loc pentru mici plăceri? De ce se urâţesc pe zi ce trece?
Ştiu că este cam deplasat să le reproşez asta în condiţiile în care ei poate nu au bani să-şi plătească ratele, nu ştiu cum să le explice copiilor că nu le ajung resursele pentru lucrurile pe care ei şi le doresc, însă sunt convinsă că se poate face o schimbare în atitudinea lor. Voi încerca mai mult.