Mi-aş fi dorit cu el un băieţel care să-i moştenească
gropiţa din barbă şi o fetiţă care să-i moştenească ochii mari. Să ne creştem
copiii într-o casă pentru care am muncit cot la cot şi în livingul căreia am
împodobi bradul de Crăciun cu o culoare diferită în fiecare an.
Mi-aş fi dorit să-l aştept cu masa pusă şi să călătorim
împreună. Să-i cumpăr cele mai frumoase lucruri şi să-mi ţină mâna într-a lui
şi pe-amândouă în buzunar. Să-l las să-mi aleagă culorile rochiilor. Să râdem.
Şi să fumăm câte-o ţigară, după.
Să mergem la petreceri cu „aş pleca cu tine-n
lume/departe prin ţări străine” şi „cine-şi face ibovnică/ să şi-o facă
mititică”. Cu „cine seamănă cu mine/cine numele mi-l poartă”. Şi să ne regăsim.
Să ne construim fiecare zi unul pentru celălalt.
Prietena mea mi-a apărut în vis şi mi-a spus că „telefonul
pe care-l aştepţi nu o să vină”. Însă pentru că era visul meu, i-am tras o mamă
de bătaie. Şi când m-am trezit, am realizat că uitasem să-i spun la rândul meu
că singurul ei avantaj e că s-a născut cu câţiva ani mai devreme. Poate de asta
îi e şi frică.
Dinu Patriciu zicea că „nu cred că despărţirea înseamnă
neapărat nefericire, ci necomunicare”. Dar comunicarea nu înseamnă neapărat
responsabilitate şi siguranţă.
Unghiile roşii de la capătul degetelor mele ar scrie cele
mai frumoase poveşti. Cele mai fericite şi pline de sacrificii poveşti. Ar
descrie cel mai adevărat devotament şi cea mai liniştitoare privire. Dar mai
întâi ar trebui să le trăiască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu